Nu prea mai am inspiraţie să scriu zilele astea. Mă screm şi n-am idee despre ce să scriu.
Şi mărturisesc că scriu rândurile astea în speranţa că îmi vine inspiraţia, ca de fiecare dată când zic că nu mai scriu.
De câţiva ani buni am o problemă - mi-e scârbă să ating clanţele uşilor, balustradele, şi în general obiectele publice pe care pun mâna o grămadă de alte persoane.
În România era relativ ok pentru că nu circulam cu metroul şi o mare majoritate a uşilor se deschidea automat. Iar cele care nu se deschideau automat aveau clanţe pe care puteai apăsa cu cotul. Aici în schimb e altă poveste, uşile cam trebuie să le tragi sau să le împingi, clanţe pe care să apeşi încă nu am văzut, şi zilnic merg cu metroul în compania a sute de persoane pe care nu le cunosc.
Ca atare pe lângă telefon, portofel şi ipod mai port ceva în buzunar. Asta.
Ceea ce mă intrigă este că pe sticlele de Purell scrie că omoară 99.99% din microbi. Mă întreb de unde au scos procentul ăla. Dacă din 1000 de microbi supravieţuieşte câte unul, ce se întâmplă dacă ai doar un singur microb?
Să presupunem că avem un oarecare microb pe nume Ilie. Teoretic şansa lui de a muri de intoxicare cu Purell e de 99.99%. Dar dacă Purell are o şansă de reuşită de 100% la 99.99% din speciile cunoscute de microbi, şi undeva în jur de 0% pentru unele specii mult mai rare, ce ne facem dacă Ilie face parte dintr-una din speciile care formează acel 0.01%? Înseamnă că pe Ilie îl doare la bananier de Purell.
Şi ce ne facem dacă Ilie mai are şi ceva rude, să zicem 19 inşi, şi se află la tine pe mână împreună cu alţi 9980 de microbi din alte specii? Purell ar omorî doar 99.80% din microbi, ceea ce pentru mine ar fi deja un semnal de alarmă. Şi ce ne facem dacă ar fi doar Ilie cu familia şi nici un alt microb din altă specie? Atunci Purell ar da faliment şi s-ar putea spăla pe cap cu procentele lor fictive de 99.99%.
Şi acelaşi lucru ar putea face şi o grămadă de alte companii şi produse care ne mint cu procente fixe care se învârt alarmat de aproape de 100%, în loc să folosească frumos cuvântul “majoritate”.
Am aflat accidental, nu că m-ar interesa în vreun fel sau altul, că ţiganii infractori şi nomazi din Italia urmează a fi amprentaţi pentru evidenţă. O chestie care ar fi trecut pe lângă mine ca un fum, dacă nu s-ar fi apucat unii formatori de opinie să se dea cu curul de pământ că ce nedreaptă e soarta şi cum ne vor controla ca pe oi într-un viitor prea apropiat. Şi aş fi zis ok, are omul părerile lui şi şi le-a expus pe blog. Ceea ce m-a frapat însă e că majoritatea cititorilor săi l-au adulat, în obtuzitatea lor românească, obtuzitate care ne face să batem pasul pe loc ca popor de atâţia amar de ani. Şi din nou, cu regret, mi-am amintit că poporul român e incorigibil. Are mult prea multe sechele din comunism sau poate dintotdeauna, ca să ţină pasul cu timpul. Are o paranoie nativă şi o frică şi prostie mascate de nesimţire, de care nu se va scăpa niciodată.
Am revenit după o săptămână de Punta Cana. Adică de Paradis. Mă îndoiesc că există vreun loc cu plaje mai frumoase, sau cel puţin eu nu am auzit de el. O săptămână n-am făcut nimic, doar am băut şi am mâncat ca un porc, am stat la soare, am înotat în apa de 30°C, am fumat trabucuri, şi alte chestii de genul care-mi lipsesc acum foarte.
Vai ce poză frumoasă, nu poci a crede.
Plecăm pentru o săptămână în Republica Dominicană, revenim cu impresii şi baterii încărcate peste o săptămână.
Ca fideli cititori ai prezentului blog, sunt convins că aveţi curiozităţi morbide legate de ceea ce se întâmplă cu el şi ce vreau să zic cu cenzura. Ei bine, vă voi explica, cu acordul Emiliei, ce s-a întâmplat. Eu, porc din naştere, am abuzat de drepturile pe care mi le oferea prietena devenită soţie de atâţia ani, şi de la maimuţăreli bete cu chelneriţe, obicei acaparat încă din fragedă pruncie când mă îmbătam cu bere brună în primul irish pub din vestul ţării, am postat treaz fiind despre cutărescul subiect şi pe blog. Ceea ce ar fi putut fi (şi probabil a fost) interpretat greşit de către voi, nemernici cititori. Ceea ce la rându-i a dus la deranjul evident şi perfect întemeiat al numitei mele neveste, care mi-a dat-o pe aia cu “omul îţi dă o mână şi tu îi iei şi piciorul” şi pe aia cu “timpul trece, pietrele rămân”, precum şi multe alte perle de înţelepciune transmise din bătrâni.
Ei bine, ca să clarificăm lucrurile, treaba stă în felul următor: eu sunt norocosul ăla pe care vă e ciudă vouă, băieţilor, că după ce că am soţie mişto, am şi libertatea unui burlac, în limita bunului simţ fireşte (alcool, venit dimineaţa acasă fără să anunţ cu 3 săptămâni în prealabil, mers cu băieţii la striptease, sărit cu paraşuta, etc.), şi sunt nemernicul ăla pe care-l urâţi voi, fetelor, că e o influenţă nefastă şi le dă idei cretine de rebeliune prietenilor/soţilor voştri.
Şi după ce am discutat în repetate rânduri cu Emilia despre această problemă am ajuns la un compromis: eu nu mai scriu despre gagici, ca să nu se înţeleagă greşit, şi nu mai fac glume de tip “in Soviet Russia blog reads you”, iar ea nu îmi va mai citi blogul decât când simte nevoia să se enerveze.
Şi totuşi, cum se vede şi în headerul blogului, big sister is watching and is not very amused. 
Un lucru pe care s-ar putea să-l ştiţi sau nu e că atât în Canada cât şi în unele părţi ale Statelor Unite, unele tipuri de abonamente la telefonia mobilă cât şi majoritatea cardurilor prepay te forţează să plăteşti nu doar când suni, ci şi când eşti sunat, ca în Europa când eşti în roaming. Şi asta în condiţiile în care Canada are una dintre cele mai proaste infrastructuri de telefonie mobilă pe care le-am întâlnit. Adică în Toronto, oraşul ăla mare de care a auzit toată lumea, cu turnul pe care-l vedeţi pe vederi alături de Statuia Liberăţii şi Opera din Sydney, nu e mare lucru să nu ai semnal la telefon. Şi nu oriunde, ci chiar în unele zone relativ centrale. Despre semnal în metrou sau subsoluri nici nu poate fi vorba.
Canada e considerată una dintre cele mai scumpe ţări din punct de vedere al telefoniei mobile, trebuind să plăteşti extra pentru o grămadă de servicii care în Europa sunt incluse într-un abonament de $3, gen caller id, voicemail, call waiting, etc. Dar aberaţia totală vine din august - când Telus şi Bell, două reţele de telefonie mobilă de aici, vor introduce o taxă de 15¢ pentru fiecare SMS primit. Adică dacă tu îmi trimiţi un SMS din România, e foarte probabil să te coste mai puţin decât m-ar costa pe mine dacă aş fi abonat la una din reţelele astea de căcat să îl primesc. Din câte am înţeles unele reţele fac asta deja în State. Şi nu pot să nu mă întreb cum de pot utilizatorii să accepte abuzurile astea măgăreşti cu atâta uşurinţă.
În loc să se pună să nu folosească reţelele respective timp de o săptămână, ca să le tragă o gaură în buget de să le treacă poftele de scumpiri, toţi vor bombăni doar şi nu vor face nimic să boicoteze porcăriile astea, acceptând încă un abuz corporatist, iar pe mine nu mă va mai mira că în Canada au crescut în ultimii 4 ani preţurile (şi nu vorbim acum doar de telefonia mobilă) mai ceva ca în România.
Deci weekendul ăsta, ca să uităm de cenzuri şi prostii am hotărât să mergem la Niagara Falls. Niagara e locul unde sunt duşi toţi românii în momentul în care pun piciorul pe sol canadez, după care nu mai sunt duşi nicăieri. Emilia a fost excepţia, a mers mai întâi la Montreal şi a ajuns la măreaţa cascadă doar după aproape un an.
Cenzorii ma obligă de azi să-mi revizuiesc atitudinea a ceea ce scriu pe blog, postez pe flickr, sau fac pe net în general.
Probabil că aţi remarcat că au dispărut posturi sau au fost modificate.
This sucks. Ca în România comunistă.
