Inca din tanara pruncie m-a obsedat cubul asta, pe care probabil majoritatea dintre noi l-au primit cadou in copilarie pentru ca era ceva nou (inventat in 1980) si destul de usor de gasit si in tarile comuniste. Am incercat toate metodele, de la invartit pana la ruperea mecanismului la dezlipitul si relipitul fetelor colorate, nicicum n-am reusit sa-l rezolv. Dupa care m-am lasat pagubas, ajungand sa ii port o pica incomensurabila domnului Rubik, pe care la vremea respectiva nici nu stiam cum il cheama, fiind ferm convins ca inventatorul era de fapt Diavolul in persoana. Apoi am uitat de cub.
Acum aproximativ un an si ceva mi-am cumparat iar o dracie din asta si am incercat sa o rezolv (fara succes). Acum doua zile am gasit iar cubul. “We meet again, Mr. Rubik” i-am zis in gand, dar inainte de a-l scoate din cutie m-am gandit ca as putea sa apelez la dusmanul domnului Rubik, domnul Google, pentru ajutor. Descoperirile au fost ireale si incomensurabile: nu e de mirare ca nu am reusit sa-l rezolv pana acum – exista o multime de algoritmi care trebuie urmati. Dupa doua incercari l-am invins pe nemernic. Acum trebuie doar sa memorez algoritmii ca sa-l pot invinge de fiecare data.
n.b. Daca sunteti ninja n-aveti nevoie de algoritmi, se poate rezolva din doua miscari, cum va voi prezenta in materialul urmator:
Subsemnatul rezolvand cubul Rubik
Asa ca pot taia si partea cu cubul de pe bucket list. Screw you Rubik! Fuk yoo dorpheen!
Trebuie să fie interesant să devii un clasic chit că piesele tale au o linie melodică simplistă şi versuri despre masturbare şi alcool. Dar cu un clip care atrage atenţia şi o melodie catchy uite că se poate. Şi acum avem şi o versiune cântată de un cor într-un show englezesc.
I’ve been hearing a lot about this lately, but I just saw this clip for the first time today!! This may very well be the best thing that has ever happened on TV!!! Wow, I wrote this song in my living room on a beat-up acoustic guitar. Now it’s on a show on BBC. Crazy, amazing, and bizarre!! I need to find out more about this show.
Ieri, Seinfeld live la Massey Hall. Unele poante le ştiam din specialul ăla de vreo 3 ore de stand-up de pe DVD-ul pe care l-am văzut acum vreo 4 ani. Dar oricum e foarte amuzant şi mi s-a părut foarte spontan.
Nu am putut filma/fotografia până la sfârşit ca să nu fiu dat afară din sală. Dar cum se ajunsese la partea de întrebări şi răspunsuri, toată lumea a scos camerele şi telefoanele şi a început să filmeze.
Ca atare:
Şi fără legătură cu Seinfeld, azi îi urăsc pe împuţiţii de ruşi, că am fost de dimineaţă la paintball şi totul a fost nemaipomenit până când a intrat în joc o gaşcă de zee russkies. Care trişau ca la balamuc. Nu cred că e vreun popor pe care să-l detest cu mai multă pasiune decât pe animalele astea. Dap, nici măcar pe români.
Am impresia că e amuzant dar nu-mi dau seama dacă e amuzant pentru că e amuzant sau pentru simplul fapt că e atât de fucked up încât nici măcar nu ştiu ce să scriu despre asta.
Şi am o mare dilemă – să-l pun pe ipod că e total cretin clipul, că versurile sunt bestiale sau că melodia e de copii cretini sau fix din motivele astea să nu-l pun, că de fapt e extraordinar de lame? Division by 0 in my brain.
Acum 9 ani m-am apucat de chitară în primul rând ca să agăţ gagici. Da, funcţionează, de aia sunt însurat (fără nici o glumă, pe nevastă-mea am agăţat-o cântând Green Day la chitară).
Orele de chitară erau mişto cu Popescu. Adrian Popescu era un moş mic, diabetic, mereu îmbrăcat la costum (chiar şi când erau 50°C afară, spre disperarea noastră) a cărui realizare absolută era Nicu Covaci. Avea chiar şi o carte scrisă de Covaci în diplomatul de care nu se despărţea niciodată, şi avea semne de carte unde erau paragrafele despre el.
Problema e următoarea: culburile aici au în general dress code. Chiar şi cele rock, că în altele nu mă veţi prinde vreodată. Dress code-ul presupune nu tenişi şi nu blugi. Eu altceva decât tenişi nu am. A, ba da – bocanci. Am şi altceva decât blugi, dar cum urmează să ne mutăm i-am deportat pe toţi la taică-miu şi am rămas cu 2 perechi de blugi şi una de pantaloni scurţi până una alta.
Aşa că pentru a compensa mi-am pus o cămaşă semielegantă şi cravata mea britanică.
The ninja hates dresscodes and is not amused. At all.
În plus, mi s-a terminat parfumul. În mod normal folosesc Very Irresistible, după ce mi-au făcut cunoştinţă cu el mtx şi zuzaacum 2 ani. Dar acum s-a întâmplat să rămân fără. Şi m-am dat cu un aftershave primit care acum pute ca dracu pe mine, şi a cărui sticlă a zburat la gunoi imediat după aplicare.
Vă anunţ mai încolo dacă am spart dresscodul şi dacă am asfixiat bouncerul cu căcatul meu de aftershave sau dacă am stat pe la uşi ca în filme.
Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull.
15 minute misto (nu primele), dupa care il puteau inlocui pe Harrison Ford cu Jackie Chan sau cu oricine altcineva si nu se simtea diferenta. Daca in filmele vechi fiecare personaj era bine conturat si unic, aici e un amalgam haotic ca intr-un film prost de actiune.
Povestea in sine nu e rea. Dar:
Misterul lipseste cu desavarsire. Referinte fortate la trilogia veche. Animale generate pe computer in stilul Jumanji. Sfarsit intr-o conserva de pateu.
E ca un fel de The Mummy, numai ca mai prost. Incearca sa apeleze la noua generatie. De retarzi.
Acum un post care o să-i bucure pe cei care se plâng că de obicei mă iau de România.
De parcă n-ar fi de ajuns că au monstruozităţi hidoase în crocşi, preţuri de te bufneşte râsul la telefonia mobilă (şi muie semnal în metrou sau anumite zone ale oraşului, ca să nu mai vorbim de 3G sau chestii din astea futuristice), Internet de maximum 7 Mbit cu limitare de 60GB pe lună la $100, vânt şi juma de an de ger (apropos, suntem în mai şi pomii din faţa blocului în care locuiesc de-abia încep să înmugurească) Canada trebuie să se mai facă de căcat în ochii mei că nu mă lasă să mă uit la South Park de pe Southparkstudios.com.
Nu domnule. Până nu demult era doar un banner cu Terrance and Philip pe care scria “Sorry Canada”. Acum mă redirectează pe Comedy Network unde pot să le văd doar pe bucăţi, cu miliarde de reclame interminabile, şi doar cu lupa poate, la cât sunt de mici.
Normal că mă uit la ele prin proxy, dar de ce trebuie să fac asta? Păi pentru că sunt în ţara cu cel mai mare moţ de pe planetă, de aia. Unde toată lumea înghite tot ce li se oferă aşa cum li se dă. Unde mai există monopol la telefonie şi comunicații. Vă mai amintiți când toţi ne-am oprit brusc să folosim Rromtelecomul până nu au băgat preţuri decente şi a apărut concurenţa? Ei bine, ei n-au ajuns încă acolo.
Nu domnule. Până nu demult era doar un banner cu Terrance and Philip pe care scria “Sorry Canada”. Acum mă redirectează pe 
