Am tot zis ca as vrea sa mai scriu si s-o fac in mod regulat, dar greu ma pun iar in miscare. Am inceput sa scriu postul asta acum 2 luni, deci cred ca e cazul sa-l updatez si sa-l public.
Probabil pentru ca nu scriu regulat pentru ca in general foloseam blogul pentru a ma plange sau a defula – lucruri pe care acum nu le mai prea fac, devenind in pauza-mi de scriere un nesimtit notoriu, si nu in sensul de scuipat coji de seminte pe trotuar si impins babe pe scari pentru a le intreba apoi unde se grabesc, ci in sensul de mi se rupe longitudinal de ceea ce se intampla in jurul meu.
Asa ca o sa va fac un mic update despre mine, in cazul in care sunteti interesati. Si sunteti, ca altfel n-ati fi aici.
Ma catar. Ma gasiti la TCA cam de doua ori pe saptamana. Aviz cititorilor torontezi, e fain.
Lucrez la proiect. Avem investitori, dar toti banii s-au dus pe angajati. Sunt in continuare lipit pamantului. Interesant, dupa un an de zile imi face placere sa merg la birou in fiecare zi, mai ales ca nu am nici un program si pot sa ma duc cand vreau. Intamplator insa, cand lucrezi pentru tine si nu pentru altii, se mai intampla te trezesti ca mergi la lucru la 10 dimineata si ajungi acasa la 4 dimineata a doua zi.
Working hard, playing harder. Chefuri saptamanale sau dau in depresie. Si si asa sunt suisuri si coborasuri ca parca nu se mai termina.
Sper sa am mai mult timp sa scriu dupa jumatatea lui septembrie cand se termina programul cu investitorii, si cand -sper- ca vom fi lansat produsul.
Inca din tanara pruncie m-a obsedat cubul asta, pe care probabil majoritatea dintre noi l-au primit cadou in copilarie pentru ca era ceva nou (inventat in 1980) si destul de usor de gasit si in tarile comuniste. Am incercat toate metodele, de la invartit pana la ruperea mecanismului la dezlipitul si relipitul fetelor colorate, nicicum n-am reusit sa-l rezolv. Dupa care m-am lasat pagubas, ajungand sa ii port o pica incomensurabila domnului Rubik, pe care la vremea respectiva nici nu stiam cum il cheama, fiind ferm convins ca inventatorul era de fapt Diavolul in persoana. Apoi am uitat de cub.
Acum aproximativ un an si ceva mi-am cumparat iar o dracie din asta si am incercat sa o rezolv (fara succes). Acum doua zile am gasit iar cubul. “We meet again, Mr. Rubik” i-am zis in gand, dar inainte de a-l scoate din cutie m-am gandit ca as putea sa apelez la dusmanul domnului Rubik, domnul Google, pentru ajutor. Descoperirile au fost ireale si incomensurabile: nu e de mirare ca nu am reusit sa-l rezolv pana acum – exista o multime de algoritmi care trebuie urmati. Dupa doua incercari l-am invins pe nemernic. Acum trebuie doar sa memorez algoritmii ca sa-l pot invinge de fiecare data.
n.b. Daca sunteti ninja n-aveti nevoie de algoritmi, se poate rezolva din doua miscari, cum va voi prezenta in materialul urmator:
Subsemnatul rezolvand cubul Rubik
Asa ca pot taia si partea cu cubul de pe bucket list. Screw you Rubik! Fuk yoo dorpheen!
Am inceput sa-mi fac bagajele ca sa vad ce iau si ce las. Nu am cum sa iau totul, si nici nu vreau.
Mai am 5 zile de lucru la Devtopia/ING, ultima saptamana, dupa care plec in vacanta in Colorado iar apoi inapoi in Europa.
Sunt nervos ca trebuie sa plec, dar incerc sa ma conving ca pana la urma nu ma forteaza nimeni si este alegerea mea.
Am avut ocazia sa cunosc oameni nemaipomeniti si sa fac lucruri la care nici macar nu m-as fi gandit daca ar fi fost sa raman in Timisoara.
Inchei inca un capitol si cu ocazia asta inchid si acest blog. Va veni altul la timpul potrivit.
Iar Canada cu oamenii ei nemaipomeniti, cu lipsa de fum, cu organizarea impecabila lipsita de paranoia americana sau impersonalitatea vesteuropeana, cu iernile interminabile, va ramane mereu o amintire placuta. Si cine stie, poate intr-o zi…
Conform wikipedia sunt vreo 3 filme cu titlul ăsta, plus două albume de muzică. Ei bine, cam aşa e şi viaţa mea în Toronto când trece iarna. În fiecare zi se întâmplă câte ceva, dar leneş cum sunt, cam uit să relatez noutăţile. Azi dimineaţă de exemplu am întârziat la lucru (ştiu, ştiu) din cauză că am stat blocat în metrou în staţie vreo 10 minute ca să se uite toată lumea cum o cucoană pe la vreo 130 de kile îl înjură şi-l împinge dintr-o parte în alta a peronului pe un tânăr de vreo 60 kg cu moacă de drogat. Nu ştiu de la ce a pornit altercaţia, cert e faptul că nebuna încerca evident să-l provoace s-o pocnească, conştientă fiind că poate juca oricând cartea sexului sau a rasei.
Pentru că am uitat să vă zic, ea era neagră şi el era alb.
El s-a purtat însă conform normelor de bun simţ (dacă îi era frică de ea sau de reacţia celor din jur, nu ştiu), şi doar înjurând-o (fără să urle ca din gură de şarpe precum nebuna) a încercat s-o evite pe cât posibil. Ba chiar s-a urcat înapoi în metrou preferând să mai mearga o staţie decât să rişte să degenereze cearta. (mai mult…)
Mă ustură buzele de nu mai pot, că am mâncat luni (azi e joi) nişte hot wings care de data asta chiar erau iuţi, dar nu aşa, ci la un pas de iad.
Azi am căscat şi am râgâit în acelaşi timp – o râgâială marşarier dacă vreţi, ceea ce dă o senzaţie deosebit de ciudată, similară cu cea de râgâială în timpul tusei, doar că în direcţia opusă. Ca bonus, s-a întâmplat la lucru unde avem birou deschis, deci am avut şi spectatori. Dar necunoscători şi ignoranţi, aka nu s-a lăsat cu aplauze.
Că tot vorbeam de lucru, am primit un avertisment toată firma că lumea a luat-o deja razna de tot cu programul de muncă. Ieri am venit la birou ca de obicei, nu la 9 ci la 9 douăzecişicevacătretreizeci. Şi am fost primul după şefă. Căreia i-a sărit muştarul că cum e posibil ca din 20 de persoane primul venit să fi întârziat aproape juma de oră. Eu m-am scos ca un domn, aplicând tehnica prin învăluire pe care o stăpânesc ca un maestru ce sunt, spunându-i că eu am negociat cu fostul manager (cel care m-a angajat) că pot veni oricând vrea muşchii mei între 9 şi 10, şi pleca 8 ore mai târziu. Ceea ce e o minciună gogonată dar absolut neverificabilă, şi ca atare eu îmi pot continua programul de huzur, în timp ce restul cam trebuie să vină la 9 fix începând de luni. Le va fi greu mai ales celor care până acum veneau la 10 şi plecau la 4, cu pauză de o oră jumate între timp.
Timpul a început să stea în loc, iar eu am început să mă plictisesc şi de-abia să aştept să plec. Îmi trebuie o vacanţă, care însă precis va fi prea lungă şi neplătită.
Şi mă joc Zuma la lucru. Versiunea online.
Ah şi sâmbătă am cumpărat un scanner cu care am scanat câteva diapozitive, după care l-am returnat ca un porc ce sunt.
Şi ca al şaptelea later edit, cum am putut să uit, mâine seară mă duc să-l văd pe Seinfeld live la Massey Hall.
A început la 5:40 când m-am trezit din senin. Îmi era sete şi aveam gâtul uscat. Am băut nişte apă şi am încercat să mă culc la loc. Am adormit pe la 7, adică doar cu puţin timp înainte de a mă trezi din nou. De data asta cu o stare de răceală şi nasul înfundat. Am băgat un paracetamol şi nişte picături, m-am îmbrăcat şi am plecat la lucru.
Pe metrou cred că iar s-a aruncat un dăştept pe linii. Că am stat o oră degeaba, blocaţi între staţii. Ziceau că sunt probleme tehnice, apoi că i s-a făcut cuiva rău. Niciodată nu zic când se aruncă ăştia ca bezmeticii în faţa trenului, zice-se ca să nu le dea altora idei şi apă la moară pentru cele 5 minute de faimă. Dar de fiecare dată când stai ore în şir şi aştepţi să se mişte dracului odată metroul, e clar că s-a întâmplat ceva mai rău decât o defecţiune tehnică.
Am avut o zi de căcat şi ziua de-abia începe. Dar măcar e vineri.
Pe 16 februarie are loc a doua ediţie a sărbătorii intitulate Family Day în Ontario. Sărbătoare care pentru mine nu înseamnă altceva decât un weekend prelungit şi o ocazie de a mă îmbăta şi duminica. Şi m-am gândit eu că ce fain ar fi să mă declar răcit de vineri şi s-o tai până marţi la New York la prietenul meu Iulian. Întâmplarea face însă că pe 14 februarie, sâmbătă adică, trebuie să merg să ridic nişte acte între orele 12 şi 3.
Ca atare, cu altă ocazie. Bine că n-am luat biletele de avion.
Acum aproximativ câteva zile am remarcat cu stupoare că majoritatea ciorapilor mei sunt tociţi în călcâi. Aşa că am făcut un plan cum să mă duc după lucru să-mi cumpăr de vreo $50 ciorapi, adică vreo 1400 de perechi, de toate culorile, mai exact negri, albi şi gri, şi de toate lungimile şi modelele. Cum însă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, la 4:45 vine la mine la birou colegul meu Bryan şi mă întreabă dacă nu vreau să merg la o bere. Nu nu, trebuie să-mi cumpăr ciorapi, nu pot veni la bere.
Cine mă cunoaşte ştie că nu sunt foarte greu de convins când vine vorba de ieşit în oraş şi/sau îmbătat. Dar nu, ieri vroiam să-mi iau ciorapi. Hai că vine şi Mike. Deşi nu îl întrebase încă, era clar că Mike va veni. Nu mă, n-auzi, trebe să-mi iau ciorapi, mă ţin eu tare pe poziţie. Poate doar una, zic totuşi cu jumate de gură că parcă-mi era poftă de un Guinness.
