Probabil pentru ca nu scriu regulat pentru ca in general foloseam blogul pentru a ma plange sau a defula – lucruri pe care acum nu le mai prea fac, devenind in pauza-mi de scriere un nesimtit notoriu, si nu in sensul de scuipat coji de seminte pe trotuar si impins babe pe scari pentru a le intreba apoi unde se grabesc, ci in sensul de mi se rupe longitudinal de ceea ce se intampla in jurul meu.

Asa ca o sa va fac un mic update despre mine, in cazul in care sunteti interesati. Si sunteti, ca altfel n-ati fi aici.

• Ma catar. Ma gasiti la TCA cam de doua ori pe saptamana. Aviz cititorilor torontezi, e fain.
• Lucrez la proiect. Avem investitori, dar toti banii s-au dus pe angajati. Sunt in continuare lipit pamantului. Interesant, dupa un an de zile imi face placere sa merg la birou in fiecare zi, mai ales ca nu am nici un program si pot sa ma duc cand vreau. Intamplator insa, cand lucrezi pentru tine si nu pentru altii, se mai intampla te trezesti ca mergi la lucru la 10 dimineata si ajungi acasa la 4 dimineata a doua zi.
• Working hard, playing harder. Chefuri saptamanale sau dau in depresie. Si si asa sunt suisuri si coborasuri ca parca nu se mai termina.

Sper sa am mai mult timp sa scriu dupa jumatatea lui septembrie cand se termina programul cu investitorii, si cand -sper- ca vom fi lansat produsul.

Dar probabil ca voi avea si mai putin timp.

Acum aproximativ un an si ceva mi-am cumparat iar o dracie din asta si am incercat sa o rezolv (fara succes). Acum doua zile am gasit iar cubul. “We meet again, Mr. Rubik” i-am zis in gand, dar inainte de a-l scoate din cutie m-am gandit ca as putea sa apelez la dusmanul domnului Rubik, domnul Google, pentru ajutor. Descoperirile au fost ireale si incomensurabile: nu e de mirare ca nu am reusit sa-l rezolv pana acum – exista o multime de algoritmi care trebuie urmati. Dupa doua incercari l-am invins pe nemernic. Acum trebuie doar sa memorez algoritmii ca sa-l pot invinge de fiecare data.

n.b. Daca sunteti ninja n-aveti nevoie de algoritmi, se poate rezolva din doua miscari, cum va voi prezenta in materialul urmator:

Subsemnatul rezolvand cubul Rubik

Asa ca pot taia si partea cu cubul de pe bucket list. Screw you Rubik! Fuk yoo dorpheen!

(re)Incep si eu mai timid cu scrisul – cate un screenshot, cate o poza. N-am mai scris de un an, mi-a ruginit inspiratia.

Uneori regret ca n-am scris timp de un an. Alteori ma bucur. S-au intamplat si s-au schimbat multe. Radical.

Dragi cititori, daca mai sunteti pe aici, am revenit in Canada.

2009 n-a fost cel mai bun an al meu.

Cu toate astea imi mentin gandirea pozitiva, ma bucur de faptul ca am calatorit, ca am fost sanatos, ca am avut succese incredibile pe plan profesional desi am lucrat doar pana in iunie, ca am cunoscut o gramada de oameni fantastici si ca am petrecut vara alaturi de prieteni vechi si familie.

Am invatat insa de-adevaratelea ca banii n-aduc fericirea. Nici calatoriile. Nici concertele pe care le astepti de o viata. Nici macar succesele profesionale sau prietenii noi sau vechi. Fericirea e adusa putin cate putin de fiecare element, iar cand toate se strang la un loc ai avut un an bun. Prieteni, succese, familie, dragoste, calatorii, hobby-uri, etc.

Ce imi doresc pentru 2010? Nu stiu, sa fie mai bun decat 2009. As vrea sa raman sanatos si poate sa imi creez putin echilibru in viata, care in ultima vreme s-a transformat din ‘cam haotica‘ ‘total haotica‘. Si imi mai doresc un nou inceput, pentru ca butonul de reset a fost deja apasat.

Imi doresc ca prietenii mei sa gaseasca armonie, iar cei care se confrunta cu probleme financiare sa treaca peste ele. Si vor trece, ca va trece si criza. Mi-as dori sa-i vad fara griji cand ii intalnesc. Acelasi lucru mi-l doresc si pentru familie.

In incheiere sper ca ati avut un 2009 mai bun decat mine, si ca vom avea cu totii un 2010 asa cum ni-l dorim!

La multi ani!

Screw you guys, I’m going home.

Mai am 5 zile de lucru la Devtopia/ING, ultima saptamana, dupa care plec in vacanta in Colorado iar apoi inapoi in Europa.

Sunt nervos ca trebuie sa plec, dar incerc sa ma conving ca pana la urma nu ma forteaza nimeni si este alegerea mea.

Am avut ocazia sa cunosc oameni nemaipomeniti si sa fac lucruri la care nici macar nu m-as fi gandit daca ar fi fost sa raman in Timisoara.

Inchei inca un capitol si cu ocazia asta inchid si acest blog. Va veni altul la timpul potrivit.

Iar Canada cu oamenii ei nemaipomeniti, cu lipsa de fum, cu organizarea impecabila lipsita de paranoia americana sau impersonalitatea vesteuropeana, cu iernile interminabile, va ramane mereu o amintire placuta. Si cine stie, poate intr-o zi…

Va urma?

1. te poţi întoarce oricând;
2. încearcă să te ajute să-ţi găseşti un job şi în ţara pulii, că are conexiuni şi pe acolo.

Şi când project managera, oricât de enervantă ar fi ea de obicei, are lacrimi în ochi şi-ţi zice că ştie pe cineva care ar putea să te ajute să găseşti un job în aceeaşi numită ţară a pulii.

Şi tot atunci parcă regreţi puţin că ai luat decizia de a pleca.

L-am ascultat şi cum nu-mi arde de reviewuri vă spun doar că au meritat cei 5 ani de pauză. Punk rock opera, ca American Idiot (care în curând va fi musical).

Şi mă face să mă simt răzvrăticios. Ca atare, ca un prim semn de rebeliune, mâine voi fi din nou pe culmile demisiei.

Hai pa şi dă-i cu playu:

De pe blogul lui Mark Hoppus:

I’ve been hearing a lot about this lately, but I just saw this clip for the first time today!! This may very well be the best thing that has ever happened on TV!!! Wow, I wrote this song in my living room on a beat-up acoustic guitar. Now it’s on a show on BBC. Crazy, amazing, and bizarre!! I need to find out more about this show.

Pentru că am uitat să vă zic, ea era neagră şi el era alb.

El s-a purtat însă conform normelor de bun simţ (dacă îi era frică de ea sau de reacţia celor din jur, nu ştiu), şi doar înjurând-o (fără să urle ca din gură de şarpe precum nebuna) a încercat s-o evite pe cât posibil. Ba chiar s-a urcat înapoi în metrou preferând să mai mearga o staţie decât să rişte să degenereze cearta.

Lumea i-a ţinut partea, pentru că a cedat. Dar dacă o plesnea cum de fapt o merita din secunda în care l-a împins de era să cadă în cur? Îi mai ţinea cineva partea? Evident că nu. Ipocriţii.

Chestiile astea mă dezgustă, şi consider că dacă cineva şi-o cere ar trebui să o şi primească, indiferent de sex, dimensiuni sau rasă. A, şi newsflash: odată ce voi veţi înceta să vă mai căcaţi pe voi cu complexele de inferioritate rasială sau sexuală, încetul cu încetul vor dispărea şi rasismul sau sexismul. Vreţi egalitate între sexe? Ok, asta înseamnă că în momentul în care m-ai plesnit ai primit una peste dinţi. Ca oricare altă persoană care-mi e egală, gata cu discriminarea. Crezi că dacă un chihuahua muşcă un doberman de cur, dobermanul o să-l ierte doar pentru că e mai mic, mai prost şi de fapt muşcătura a fost ca un fel de pişcătură? Dar nu, e atât de comod să joci cartea asta. Pentru că într-o ţară ipocrită precum Canada nu ai cum să pierzi.

Ipocrizia canadiană am mai observat-o şi în legătură cu fumătorii acum vreo 2 zile. Care fumători sunt trataţi aici ca nişte leproşi. Şi nu doar de către guvern care a interzis fumatul nu doar în spaţiile închise, ci şi pe terasele acoperite, dar şi de către oamenii de rând care mai nou se isterizează că intră fumătorii în spaţii închise după ce au fumat şi, ze yuck, le afectează năsucurile pline de beşini.

Nu zic, nici mie nu-mi face deosebită plăcere să inhalez noxele de furnal (ba chiar speram să se interzică fumatul în baruri în România încă de pe când fumam şi eu), dar când te dai drept popor tolerant care se cacă pe propriile tradiţii (doamne-fereşte să zici “Merry Christmas” în loc de “Happy Holidays”) doar ca să fi politically correct şi să nu ofensezi pe careva, cum îţi permiţi să discriminezi în aşa hal oamenii cu vicii? Simplu, se numeşte ipocrizie.

Şi avem aici suficientă pentru toată lumea.