Nu pot scrie articolul asta decat sub forma de povestire din motive de mult prea multi factori ce ar trebui analizati in cazul unui articol clasic. Bun.
Joi 28 aprilie plec cu a mea gagica (de acum inainte cunoscuta drept Dumneaei) catre tara la bunicii ei, undeva in creierii muntilor, cu ocazia sarbatorilor de Pasti. Nu inteleg de ce trebuie sa se plece de acasa de sarbatori.

Dupa o escala de o zi la Dumneaei acasa suntem din nou pe drum spre destinatie cu doua masini. In masina fratelui Dumneaei, cu care de altfel s-a deplasat si subsemnatul, in portbagaj, 3 caini cam subnutriti: un dulau si doi pispirici galagiosi, care urmeaza sa-si mute domiciliul in mod fortat, dintr-un tarc cimentat de 3x2 catre nemarginita libertate de la tara, pe motiv de consum neautorizat de galinacee. In masina se mai afla, in afara de subsemnatul, Dumneaei si cei 3 caini, fratele si varul Dumneaei, unchiul Dumneaei, numitul Interlopu', convins de subsemnatul sa se alature expeditiei pe motiv de distractie. Mai exact ca sa nu se plictiseasca prea tare subsemnatul.

Dupa un drum de 100km se face primul popas - cu scopul de adapare a celor 3 necuvantatoare din portbagaj, si nu in ultimul rand pentru dezmortirea narilor pasagerilor umanoizi, anesteziate profund de mirosul emanat de necuvantatoare. In momentul in care cainii sunt eliberati, adunarea generala a pasagerilor realizeaza ca acestora nici macar nu le este sete, ci mai de graba le e pofta de o mica plimbare, deoarece o iau la galop pe drum in sus. Dumneaei si varul acesteia fug dupa caini, in timp ce Interlopu' si fratele fac poze, si subsemnatul se gandeste la inlocuirea cainilor cu altii care se aciuisera instantaneu pe langa masina cu speranta de a primi ceva de rontait. Dezertorii sunt prinsi intr-un tarziu si drumul continua. Dupa alti 100km de drum, pe o sosea atat de proasta incat subsemnatul multumea intuitiei sale ca nu a folosit masina proprietate personala pentru a se deplasa, ajungem la destinatie - un satuc uitat de vremuri, unde nici semnal la telefon nu este. Internetul, ultima sansa de comunicare, este si el inaccesibil datorita datoriilor acumulate la telefon de catre varul Dumneaei, care a vorbit de cateva milioane de lei, evident neachitate din decembrie. Casa in schimb e chiar misto, un casoi modern de vacanta, imprejurimile asisderea.

Respirand usurat si inspirand aerul curat de munte, care pare si mai curat in urma torturii cauzate de mirosurile pestilentiale emanate de pasagerii din portbagaj, ma asez la masa. Astfel s-a facut primul contact cu gastronomia rurala - ciorba de fasole cu aproximativ jumatate de kilogram de ulei plutind la suprafata. Nu pot face nazuri asa ca mananc, constient ca-mi va pica extrem de greu la stomac. Ce sa-i faci... cand esti la Roma faci ca romanii.

A doua zi un nou soc in farfurie - tocanita de intestine de oaie. Arata cam ca ciorba de burta care de altfel imi place, deci nu poate fi prea rau. Gresit, poate fi foarte rau. Luam mirosul specific al carnii de oaie (care oricum nu-mi place), il ridicam la patrat si inmultim cu gandul ca fecalele defunctelor ovine au tranzitat prin ceea ce aveam in farfurie, adaugam un gust oribil amplificat de cantitati industriale de ulei, si obtinem o mica voma de buna dimineata.

In alta ordine de idei, cainii proaspat stramutati in mediul rural au o bucurie impartita. Pe de-o parte se bucura de o senzatie nemaiintalnita de ei pana in acel moment, anume un stomac plin, multumita mie, iar pe de alta parte isi ling ranile cauzate de cainii bastinasi in timpul noptii, care se pare ca nu gustasera dumele lor de caini de oras. Iar cel mai mare dintre ei injura schelalalind simtindu-se tradat, ca a fost mutat dintr-un tarc de 3x2 intr-un lant de jumatate de metru, ca nu cumva sa continue, dupa bunul obicei, cu decimarea nevinovatelor gaini neatente si in noua locuinta. Si dus a fost visul de a alerga in libertate pe intinsele pasuni de la sat.

Se organizeaza o excursie catre birtul satului. 3 localnici beau un lichid transparent din niste pahare asemanatoare paharelor de mustar din vremea comunismului, la o masa la fel de imbacsita ca si paharele pline cu licoarea dubioasa. In aer se simte miros de alcool ieftin regurgitat si mahoarca puturoasa. Cam totul in jur arata ca in vremea comunismului - cateva tejghele mai mult goale decat pline, pe care sunt expuse: cizme de cauciuc, bere Noroc, tarie in sticle de juma' de litru in care pe vremuri se vindea uleiul de floarea soarelui, lacate chinezesti, paine, malai, ligheane, lame de barberit, tigari Winchester si Carpati. O masa stramba si jerpelita de biliard pe fise este inconjurata de zeci de televizoare alb-negru duse la reparat la patronul barului. Dezolant. Plecam acasa. Seara nu merg la Inviere. Dorm.

O noua zi, un nou soc alimentar. Servim piftie. O piftie mai dubioasa, neclara, cu un strat gros de grasime la suprafata, din care rasare razlet cate o bucata de ceea ce credeam eu ca este soric de porc. Din lipsa de altceva dau sa iau si eu o bucata. Cum mi-e norocul, ceea ce credeam eu ca este o bucata de soric se dovedeste a fi nici mai mult nici mai putin decat o creasta de gaina atasata bineinteles capului aferent. Abtinandu-ma din rasputeri de la o noua voma matinala arunc capul bietei creaturi pe jos, spre bucuria cainilor de la oras, care fusesera trecuti intre timp de la un regim de nimic la unul de mamaliga uscata. Ziua decurge fara alte incidente, iar seara se incinge o hora intr-un sat vecin. Evident nu ma duc, si raman acasa cu Dumneaei, Interlopu' si un baiat venit cu noi la tara. Fratele si varul Dumneaei pleaca la hora in speranta de a agata vreo tarancuta, ceea ce nu este foarte greu, cum a fost dovedit in repetate randuri. De fapt chiar ma inspaimant cand aud legendele rurale legate de satul cu pricina, ca fiecare a fost cu fiecare la un moment dat; adulti cu minore, minori cu adulte, insurati cu nemaritate, maritate cu burlaci, de parca nu ar mai conta nici macar gradul de rudenie la orgia macabra ce domneste asupra acelei comunitati. Ei insa n-au avut noroc in seara respectiva.

Noi, cei ramasi acasa, pornim receiverul legat la antena parabolica si incepe The Beach. Nu l-am vazut si am auzit ca-i bun. Speram sa-l vad. Cand incepe actiunea, apare si argatul familiei, Petre, mut de beat, care considera ca avem nevoie de explicatii legate de filmul in limba germana, o limba nevorbita de el de altfel. Habar n-am ce s-a intamplat in film in final, dar stiu ca DiCaprio e un sfant cu o misiune, care e ratacit si trebuie sa-i omoare pe pirati ca Rambo in Rambo 5, precum si o multitudine de alte ineptii avortate de mintea confuza a lui Petre.

Luni. Plecam! Nu pot sa zic ca nu m-am simtit bine. Adevarul e ca m-am relaxat. Am si mancat, deoarece cineva a fost suficient de inteligent sa cumpere si mancare cu ambalaj. Pe de alta parte nu cred ca-mi va disparea vreodata din minte imaginea capatanii de gaina din piftie. Credeam ca picioarele si capetele sunt folosite la mancarea pentru pisici. Se pare ca totusi nu la tara. Trebuie sa inchei cu un citat din Toparceanu:

Mearga pictorii la tara
Ca sa piara de caldura si de praf!
Mie dati-mi strazi pavate, maturate,
Dati-mi cinematograf!

Runzu, crescut la oras