Zilele trecute mă întrebam: câinii văd într-adevăr alb-negru? Bineînţeles că nu. Cică văd nuanţe de culori, dar nu pot distinge roşul de verde şi de galben. O prostie, cum au reuşit cercetătorii să ajungă la concluzia asta? Aşa că m-am hotărât să analizez mai atent problema. Am luat maşinăria de călătorit în timp, pe care o construisem cândva prin clasa a şaptea, i-am făcut câteva modificări şi cu ajutorul ei m-am transformat în câine. Pe la ora 6 seara când toată lumea îşi plimbă câinii eram şi eu un patruped blănos, dar din păcate toate simţurile îmi rămăseseră umane: vedeam, miroseam, auzeam şi gândeam ca un om. Trebuia să aflu de la alţi câini cum văd.

N-am ajuns afară decât pe la ora 11 seara deoarece am descoperit imediat că având o conformaţie canină îţi poţi linge fără probleme genitalele. Când am terminat cu autodescoperirea, mi-am dat seama că unui câine îi este foarte greu să învârtă cheia în uşă. După alte câteva ore de chin, am ieşit în faţa blocului, când - stupoare - nici un vecin nu-şi mai plimba jigodia. Înjurat în cele mai colorate moduri de pisicile din zonă, am ajuns în sfârşit la o gaşcă de 3 câini comunitari foarte prietenoşi, care imediat ce m-au văzut s-au pus pe sudalme şi m-au fugărit vreo jumătate de kilometru prin grădinile oamenilor. În acel moment am hotărât că e cazul să mă transform înapoi în om şi să abordez altcumva problema. Şi de fapt, ce mă interesează pe mine cum văd câinii, ar fi mai interesant să vezi cum văd anumite persoane realitatea. Iată la ce concluzii am ajuns (ia vezi cum funcţionează << şi >>):