… la oameni a rămas doar o noţiune dintr-un subtitlu, nimic mai mult. Cartea care o descrie e un “best-seller” cu fani şi opozanţi angrenaţi de aproape două secole într-o dezbatere continuă şi, pe alocuri, sălbatică. 159 de ani în care subiectul e mai fierbinte decât actualitatea lui. Subtitlurile devin rapid perimate.

Creştinii înfocaţi îşi scuipă-n sân când aud asemenea teorii, budiştii sunt pro iar musulmanii – aşa şi aşa, în funcţie de gradul de îndoctrinare. Mă gândesc că Darwin a anticipat reacţii dintre cele mai diverse atunci când şi-a dat cu părerea despre originea speciilor prin selecţie naturală, dar nu cred că ar fi putut intui rapiditatea cu care enunţurile lui vor căpăta o interpretare dramatico-hilară, aşa cum mi-e dat să văd la început de secol XXI. Am impresia că proştii vor duce la dispariţia prematură a minunatei noastre rase.

Evoluţionismul a apărut  (mai departe…)

Azi la birou. Furtună afară, plictiseală dureroasă înăuntru, vântul huruie prin toate crăpăturile clădirii, ploaia pică deja din lateral şi mânjeşte geamurile de sub streaşină până jos.

Blackened roar massive roar fills the crumbling sky
Shattered goal fills his soul with…

(mai departe…)

În lumea mea imaginară, postul ăsta ar fi fost despre cum am m-am bălăcit vara asta prin vreo mare caldă şi civilizată, despre câteva weekend-uri de deconectare prin munţii noştri ticsiţi de locuri frumoase şi în afara zonelor turistice clasice cu mici şi bere. Aş putea scrie o listă serioasă cu festivaluri la care mă şi vedeam astă primăvară, sau meciuri în deplasare din cupele europene, unde aş fi putut să fiu în primul rând.

(mai departe…)

Aşadar, în ordinea cronologică:

Gărâna Jazz Festival,  sâmbătă, 18.07. Ne-am dus cu Anda şi Nelu, via Văliug. Planul era să plecăm suficient de devreme din TM ca să apucăm o baie şi un grătărel pe lac la Văliug, apoi să ajungem în Gărâna cam când începe muzica. ERR… WRONG! În primul şi-n primul rând, am plecat cu mai mult de 1h întârziere din cauza lui je, care, ca un pulete de liceu, a băut 3 beri şi un rom cu cola în seara precedentă, şi a borât toată noaptea. Sincer, îi suspectez pe ăia de la Ursus de bere cu chimicale, şi pe ăia din birtu’ subteran Taine, de ventilaţie inexistentă. Dar astea sunt scuze-pateu, esenţial rămân stomacul meu pungă şi realele dificultăţi de a sta pe picioare sâmbătă dimineaţa.

În fine, ajungem la Văliug, călcăm în picioare şi cauciucuri masele de cocoalari, găsim un loc de parcare la dracu’ pe undeva, ne aşezăm pe un ponton cu restaurant şi loc de baie, aprindem o ţigară, comandăm păpică şi beuturi, mai fumăm o ţigară, comandăm păpică, … wtf dude?! Da, în momentul ăsta ar fi trebuit să ne ridicăm, atunci când, după juma’ de oră a venit vaca aia să ne refacă comandă, că pasă-mi-te au pierdut prima variantă prin bucătărie. Booon, mai fumăm. După vreo oră vine vaca: “Ştiţi ciorba de văcuţă comandată de Dvs. acum se face. Vă mai sevesc cu ceva până atunci?”. Cum pula mea nu ne-ai zis de la început, gândesc, dar zicem cu toţii: “OK, aduceţi doar felul 2″. Şi mai aprind o ţigară. Mi-era deja foame, începusem să-mi revin şi nici nu făcusem încă baie!!! După vreo oră şi 40 întrebăm: bun, cum stăm cu felul 2? Vaca cică “acum l-au pus pe grătar”. DE-ACU’ 4J DE MINUTE?!???!?! MUE MAH! Plecăm nervoşi la baie şi, trecând pe lângă bucătărie, Mădă aude: “Nu le mai pune pe grătar că ăştia pleaca”. Tot ea a fost cea care, după 15 minute de stat acolo, a zis că nu-i de stat. Restecp!

Apucăm să ne bălăcim într-un final şi, înfometaţi, urcăm la Gărâna. Unde, sürpriză, toate pensiunile au stand jos în poiană, la festival, şi nu mai servesc păpică ÎN pensiunea propriu-zisă! Batem străduţa principală cu morţii şi răniţii-ntre dinţi şi cristoşii la-ndemână, poate-poate dăm peste cineva care mai găteşte în sat, şi reuşim după -din fericire- puţină căutare. Mâncarea e exact ca la mama acasă, exact mai exact ca mâncarea de duminică, când eventual trec şi rudele în vizită. Ciorbă acră şi cu mulă carne şi legume, şniţele de vită uşor uleioase, pireu şi salată de varză. Miam! Să purcedem spre festival!

Bonus: Un apus din alt weekend că era deja prea mult text

Am ratat cam tot Platonic Band, dar am auzit practic întreg recitalul din sat, pentru că scena e orientată în direcţia aia. A sunat fain, din câte îmi dau seama. Dar noi am ales ziua asta “pentru chitaristu’ ăla american, dacă tot mergem până acolo”. Nu puteam sta decât o zi, din motive pecuniare. Ignorant fiind (adică ascultător ocazional de jazz, nu cunoscător de biografii şi istorioare cu şi despre interpreţi), nu auzisem de vedeta anunţată a festivalului, John Abercrombie, până acum. Nici tatăl unui prieten, de meserie chitarist de jazz, londonez de zeci de ani, cunoscător al scenei, nu prea auzise. Dar nu contează, show-ul a fost de o rară calitate. John al nostru, împreună cu mai tinerii acompaniatori la tobe şi contrabas, au prestat vreo 2h un jazz “de la mama lui”, fără voce, tehnic, liniştit, ritmat, curat şi relaxant. Mi-au plăcut foarte mult!

Ca bis la bis-ul lor, a venit furtuna, chiar când au terminat să cânte! Anunţată de vreo jumătate de oră de fulgerele din zare, ruperea de nori a risipit instantaneu toată populaţia de le festival. Atâta ploaie nu am mai văzut de ani de zile, cu vânt foarte puternic, fulgere babane şi tunetele de rigoare. Noi am avut noroc să ne adăpostim într-un cort solid şi etanş a unor dudettes anglofone care vindeau tricouri, hamace, alte mărunţişuri şi ceai cald. Mersi de găzduire! Scăpaţi uscaţi după două ore de izolare în cort, ne-am hotărât să ne întoarcem la TM, că oricum planul era să revenim după concerte. Poiana era îmbibată cu sute de milioarde hectolitri de apă, era greu şă păşeşti în siguranţă, iar repunerea în funcţiune a sculelor de făcut muzică ar fi durat nedefinit de mult. Aşa că am încheiat atunci aventura gărâneză de weekend.

Trecem la Festivalul Peninsula, 24-26 iulie. Era şi pe 23, dar nu ne-am putut lua mai multe zile libere. Vineri a fost cocălărime la greu! Motivul: Tiesto. Acum nu ştiu cum arată un set Tiesto la Ibiza, de exemplu, dar publicul care s-a adunat aici lasă multe de dorit. Şi glumit! Am văzut colecţia toamnă iarnă de tricouri cu sclipici de puta madre, cu Italia, cu burtă D&G, am putut intui următoarele trenduri de lanţuri dă haur şi blugi rupţi, maieuaşe pă piele solarizată sau săndăluţe cu toc de 15 prin praf, pământ şi noroi. Dar mă opresc aici, îmi place să cred că nu-s judgemental :)

Am mai văzut Vama (gay!), Neo (prea electro pentru gustul meu), Sarmalele reci (decent; nu sunt fan, dar au sunat bine), Ultimul rând (punkrock pretty cool), Balkan Fanatik (un fel de Zdob şi Zdub ungureşti, dar mai sk şi mai hardcore, foarte mişto şi recomandabil!), Gojira (foarte minimal sau cum i-o spune genului, dar sună fain) şi, fireşte, Tiesto. Un DJ olandez din top 5 mondial, foarte priceput, de altfel, dar cu un public românesc precum cel descris mai sus. N-am stat la tot set-ul, dar mie mi-a plăcut (a remixat inclusiv Coldplay sau Killers). Mai ascult în maşină muzică de-a lui şi chiar eram curios să văd live ce face. A fost OK, dar am plecat repede acasă, să nu nimerim pe-acolo printre ghiolbani beţi.

Sâmbătă am avut/văzut: OCS şi Iris (nimic notabil), Richard Dorfmeister şi un MC zvăpăiat (techno old-school) şi o serie de formaţii româneşti, maghiare sau austriece care nu prea mi-au plăcut. Atracţiile serii au fost Primal Scream şi Nine Inch Nails. Primii, scoţieni de origine, sunt cam zgârciţi şi cu muzica. Deşi numele lor sugerează rock sălbatic, ei sunt de fapt cam lălăiţi, iar solistul nu arată nici pe departe cum te-ai aştepta de la un front-man al formaţiei cu un astfel de nume. Ştiam asta din videoclipurile văzute de-a lungul timpului şi mi s-a confirmat şi live. Au încheiat seara (pentru noi, că n-am stat la DJ-seturile din noapte), NIN. Nici de ei nu-mi place în mod deosebit, dar pe scenă sunt foarte buni. Mi-a plăcut show-ul (poate cu prea multă lumină – v. poza), sunetul a fost foarte bune, rock bun de tot. Dar tot n-o să-mi cumpăr vreun CD de-al lor.

Ultima zi a adus de fapt motivul pentru care am venit la festival: The Prodigy! După câteva ratări spectaculoase în ţară şi la unguri, am reuşit amândoi să-i vedem, într-un final! Până la ei am mai văzut Viţa, Timpuri Noi, Freestylers şi Tankcsapda (un fel de Green Day unguresc şi mai rockuitor, mijto chiar) care toţi au cântat bine, numai că noi eram nerebdători să vedem Prodigy! Şi i-am văzut. A fost pizdă.

From Festivalul Peninsula

Total: 78103 km

Constatam nu demult că blogul ăsta nu a fost niciodată cu mult mai mult decât unul de călătorii şi poze. Ceea ce nu e rău, pentru că asta am şi vrut iniţial: să dau paste unei poveşti gata scrise atunci când mă întreabă lumea “Bă, cum a fost acolo?”. Dar ca să ajung “acolo”, trebuie să am bani. Timp îmi fac, dar bani trebuie şi dacă mergi cu naşu’ pe personal.

Partea tristă e că pişatu’ ăsta de criză chiar ne-a afectat. De fapt mai mult pe Mădă, că eu am avut chiar o mărire prin ianuarie, dar ea lucrează pe gratis de 6 luni de când e în Timişoara. A încasat doar 300 lei şi 150 euro, şi nu pot să spun că a frecat menta! Drept urmare, întreţinerea, facturile, mâncarea, micile şi marile retuşuri la apartament (inclusiv centrala ce stă să vină), banii de ţigări şi băutură, de benzină, de căcaturi utile prin casă la care nu te-ai gândit vreodată că ar trebui să le cumperi, dar le simţi nevoia când lipsesc, toate astea şi diverse alte cheltuieli neprevăzute ne-au înghiţit şi ultimul leuţ pus de-o parte, baş c-am mai luat câteva zeci de milioane “împrumut” de la ai noştri, pentru electrocasnice, sau pur şi simplu să plătim facturile scadente.

Anul trecut pe vremea asta nu credeam c-o să mă plâng de bani. Stăteam la ai mei, mâncam cu ei, dar cheltuiam doar din salariu şi îmi ajungea să mă simt bine. Mi-am cumpărat din banii mei şi comp nou sau tv, îmi plăteam mobilul, benzina, ieşeam în oraş sau plecam prin excursii, mergeam la Mădă cât de des apucam. Acum am făcut alegerea logică şi fericită de-a ne muta împreună, şi e foarte mişto! Doar că devine deprimant când ajungem să mâncăm fiecare cină tot la ai mei, să împrumutăm bani pentru facturi, să rămânem peste weekend în casă.

Totuşi, avem un sistem foarte interesant de priorităţi: nu renunţăm la tot ce ne place. Continuăm şă ieşim la beri, chiar dacă mai rar, mai mergem la festivaluri, chiar dacă nu la toate la care ne-am propus, facem câte o excursie, chiar dacă nu am profitat de toate reducerile şi ofertele peste care am dat. N-a fost greu să procedăm aşa; un calcul simplu ne arată oricând verde-n faţă că nu avem de departe resursele necesare pentru a renova şi mobila apartamentul complet, pe gustul nostru (poate nici motivaţia, având constant în minte şi varianta ţărilor mai calde, dar asta e altă poveste), aşa că am ales operaţiunile urgente şi am încercat să le rezolvăm pe alea, ca să ne putem organiza cât de cât cheltuielile. Nu a ieşit chiar cum am estimat, dovada că de vreo 3 luni suntem pennyless deja la o săptămână după ce-mi intră salariul, dar am rezolvat, în mare, treburile urgente din casă.

Dacă terminăm cu centrala până în seprembrie şi cumpărăm un frigider nou, mă declar mulţumit. Tot ce-am modificat sau înnoit a fost pe criteriul financiar Ce economii pot să fac dacă iau un din ăsta nou? Simplu: întreţinere mai mică de la centrală şi izolarea dormitorului, energie mai ieftină cu aparatură nouă, confort în plus cu patul nou, şi restul de briz-brizuri musai-necesare. În rest, am terminat-o cu cheltuielile pe 2009! Mai la toamnă mă pun să zugrăvesc dormitorul (momentan e la amorsă, după izolare) şi schimbăm tot aici prizele, lustra şi întrerupătorul. ATÂT! Apoi aştept să mă împiedic pe stradă de un sac cu galbeni.

Aşa că planul nostru de criză e oarecum în grafic. Doar că nu avem bani. Şi ieşim la beri sau concerte. Săptămâna trecută la Peninsula* şi acu’ două, o zi la Gărâna Jazz**. Nu pot să stau în casă forevăr doar ca să pun 50 de le de-o parte! Nu pot! Altfel te întorci luni la lucru după un weekend în care te-ai simţit bine. Iţi vine să-ţi bagi mai puţin pula-n ea de situaţie căcăcioasă, rămâi optimist şi aştepţi mai calm luna care se termină totuşi cu bani la tine în buzunar. Va fi mai bine, nici nu-mi fac griji! Or să treacă lunile astea, poate anul, dar o sa avem şi noi banii noştri. PLus că suntem norocoşi: avem viaţă socială, nu stăm în chirie, avem maşină (în rate, ce-i drept), e bine. De fapt, par chiar ipocrit că mă plâng acum, dar e prima dată când păţesc în mod repetat să nu am nici bani de pâine în casă, şi datorii serioase, aşa că am tot dreptul să mă panichez. Dar mă obişnuiesc şi nu spun la nimeni. Trece şi se rezolvă, optimist am fost tot timpul!

* şi ** le voi povesti în postul următor, că ăsta deja se-ntinde!

Sunt formaţia preferată a lu’ Mădă, aşa că am fost şi eu curios să-i văd live, ca să mă lămuresc ce-i cu ei. Pe CD sună uneori bine, alteori ciudat, asta ştiam eu înainte. Aşa că mi-am făcut temele (ascultat albume, cumpărat bilete pentru concertul din Bucureşti, enervat cu legăturile proaste de tren, mulţumit Mădă pentru găsirea celei optime) şi am hotărât că merită văzuţi.

Drumul a fost oribil: tren duminică dimineaţa la 07:00 – 8h pe drum, Bucureşti Nord, concert de la 19:00, tren înapoi la 00:00, duminică spre luni, Bucureşti-Băneasa, întârziere 1h20. Noroc că ne-a ţinut Geo companie toată după-masa, săr’na!

Lcaţia era deja clasică pentru noi: Romexpo, betoanele de la B’estfest. Normal că abia spre ora 20 a urcat formaţia din deschidere pe scenă: australienii “Expatriate”, care au prestat un alt.rock frumos, curat, onest; mi-au plăcut.

Placebo au intrat pe scenă fix la apusul soarelui, că doar albumul proclamă un “Battle for the Sun”! Şi de la primul riff am ridicat o sprânceană: de pe scenă curgea ceva total diferit de indie-glam-rock-ul pe care îl aşteptam. Instrumentaţie mai rapidă, mai agresivă, coerentă şi în forţă. Era rock curat! Şi aşa au ţinut-o toată seara. Noul tobar, sosia blondă a lui Travis, loveşte arsenalul din dotare de parcă ar vrea să se surpe scena sub el, iar Brian Molko s-a afişat foarte vorbăreţ şi volubil, cu vocea în mare formă şi corzile vocale stimulate de lipsa interdicţiei de-a fuma pe scenă. Da, pentru ei e mişto că aici se poate aşa ceva, pentru că în Anglia “ţi se ia încet-încet fiecare bucăţică de libertate rămasă”.

Au avut şi bis, şi bis-bis, au fost entertaining, comunicativi, expresivi şi bine pregătiţi, adică adevăraţi rock-stars, departe de imaginea  gay-sinucigaşă pe alocuri autopromovată. Mă bucur că i-am văzut, mă bucur şi că Mădă a fost la fel de încântată de noua abordare muzicală a lor!

From Placebo live

Total nou: 76956 km.

Târgu Jiu are un stadion mic şi comunist. Acum şi cu scaune lipsă.

Coloana Infinitului a fost recent recondiţionată, poate excesul de zel al miliţiei locale ascunde năzuinţa spre un buget local mai mare. Cu vreo 70000 lei.

Poliţişti comunitari grăsuni, cu veste galbene, nu sunt garanţia asigurării siguranţei într-un meci de risc ridicat.

Mi-a plăcut Poarta sărutului.

Velcea o fi bun la Soccer Manager, iar jucătorii sunt, de vreo lună şi un pic, fix de valoarea câtorva pixel inerţi de pe ecran.

Am întâlnit olteni de treabă. Dar erau din Craiova! Pentru ei era mai clar decât pentru alţii că unii oameni au venit pentru fotbal la Gorjî.

Lui Balaj nu i-a prins bine recenta oprirea de la delegări.

Sunt curios dacă minunata biserică ortodoxă de pe axa Poarta sărutului – Coloana infinită era acolo când maestrul Brâncuşi a ridicat spectaculoasele lui sculpturi! Aş tinde să cred că nu, pentru că mi s-ar părea firesc să stau pe un scăunel al Mesei tăcerii şi să pot vedea spre Poarta sărutului cum se topeşte în zare infinitatea coloanei fără sfârşit. Sau greşesc, sincer nu stiu.

Proastă decizie de-a fura de la nişte orgolioşi încăpăţânaţi precum bănăţenii, care au un şi mai mare căpos la club. S-au găsit, veţi spune. Se merită reciproc. În mod cert! Şi eu sunt greu de cap şi mă uitam sâmbătă în gol spre gazon, nu-mi venea să cred cu cât tupeu ne dezavantajează! Cu premeditare.

Poli nu va mai prinde vreo finală sau vreun podium de campionat în era Sandu sau Iancu.

Era să iau amendă de milioane şi, probabil, interdicţie pentru NIMIC!

Timişoara – Tg. Jiu: vreo 250 km. Distanţa dintre fotbalul românesc şi cel din vestul Europei tinde spre infinit.

Interese, profitori, valize, brichete, comisii, slugi, pariuri sportive, DeNeAuri, controverse, ŞOCANT!, update, limbrici, manele, fiţe, maşini sau ratări din 6 metri. Aici m-a luat valul, lucrurile astea SUNT fotbalul românesc.

Doar un star rock poate apărea muci la TV fără ca lumea să-l facă un beţiv penibil.

Te fură? Faci echipă care-ţi dă 5 goluri pe meci! Am ţinut câteva scaune ocupate, ne aşezăm aici la masă să discutăm chestia asta mai în detaliu?

From Târgu Jiu, finala Cupei

Nimic din ce am trăit la finala Cupei României nu are vreo legătură cu fotbalul.

Total nou: 75836 km.

Spre stupoarea maselor, nu văzusem niciodată Sighişoara, până weekend-ul trecut. M-am scos cu Mădă, care e născută la fix 63 km de vechea cetate şi, la fel ca mine, n-o vizitase până acum.

Aşadar, mulţumind gloriosului Stat Român pentru nolie zile de sărbătoare legală (Rusaliile), ne-am planificat o şedere prelungită la Târnăveni + o zi de vizitat cetatea medievală a Sighişoarei. Ca nişte turişti ignoranţi care suntem, ne-am limitat fix la vechea cetate, fără a mai verifica dacă sunt în afara zidurilor şi alte obiective vizitabile.

Surpriza plăcută pentru amândoi a fost ordinea şi curăţenia de pe străduţe. OK, ne aşteptam la aşa ceva, dar micile detalii esenţiale au ieşit de fapt în evidenţă: toate casele vechi renovate şi îngrijite, restaurante şi magazine în ton cu “peisajul”, suveniruri civilizate (ft puţin kitch!), punct info turistic şi plăcuţe de informare în dreptul obiectivelor interesante. Orăşelul vechi era curat, asta în ciuda sfârşitului de săptămână eminamente turistic (era plin de autocare cu turişti români şi străini, grupuri de elevi, moşi englezeşti sau familii nemţeşti) şi mi-a plăcut atitudinea chelnerilor şi a vânzătorilor ambulanţi. Rutina turismului i-a învăţat să fie civilizaţi şi zâmbitori! 

De văzut, am văzut multe faţade, pentru că majoritatea obiectivelor turistice erau închise pe motiv de sărbătoare oficială. Chestia asta m-a deranjat oarecum, pentru că străduţele erau pline-ochi de posibili plătitori de bilet. Se putea intra doar în biserici, dar la cea a mănăstirii era slujbă, aşa că am rămas cu biserica din deal (2lei intrare, cu ghid). Am urcat acolo pe scara acoperită, ca orice turist care se respectă şi, la fel, ne-am întrebat dacă elevii liceului german fac asta zilnic, sau o iau pe “scurtătură” pe str. Scării.

Mi-au plăcut mult turnurile breslelor, cu toate că nu le-am văzut pe toate, şi barul pensiunii de lângă turnul croitorilor! Atenţie la băuturi şi sucuri, sunt scumpe peste tot, dar mâncarea e totuşi rezonabilă.

A fost o zi excelentă, am plecat liniştiţi şi binedispuşi din Sighişoara, cu datoria deschisă de a vizita şi micile muzee şi restul de turnuri altă dată.

restul pozelor

 Total nou: 75249 km.

Băi deci te doare mintea care este, şi anume răsfoind un ziar de anunţuri. Mi se pare incredibil ce pot să ofere sau să caute românaşii! Bine, nici ce căutam noi nu e chiar mainstream – service pentru maşini de cusut - dar tocmai ciudăţenia căutată ne-a dus prin paginile mai obscure ale ziarului, un fel de B-sides ale publicităţii absconse, cu categorii exotice dintre care am făcut următoarea compilaţie de real succes mediatic pe canalul virtual de teleshopping al 0tv. S-o luăm pe categorii:

• Pierderi

Am pierdut şi eu un portofel care avea breloc, culoare maro, personalitate, abonament la sală şi o gaşcă de prieteni-portofeli. Avea şi bani că muncea 9-5 săracu’. Dacă îl găsiţi cu numele Dezideriu Fornăchescu, bine, dacă nu, nu. Sunaţimă oricum, cost 8 EUR. Nu ştiu exact ce, dar face 8,- €. Mai am şi un frate, promoneu, cu recompensă foarte mare pe cap. Cam la fel de mare, cât ar costa refacerea actelor ălora.

(mai departe…)

Unrelated: Sunt la a 3-a tentativă de postare a textului de mai jos! Se pare că versiunea antică de WP de pe runzu era deja mai mult decât uzată, pur şi simplu nu mai puteam salva sau edita post-uri. Aşa că Dookie a făcut un mic upgrade şi iată-mă din nou on air să vă spun de data asta despre sălbăticiuni. Şi acum voi încerca să-mi amintesc ce-am scris ieri, pentru că părea inteligent şi uşor amuzant.

Amuzant e că lucrez undeva la marginea oraşului, în câmp, departe de orice posibilitate de-a lua prânzul în oraş, sau chiar de-a face o pauză de cafea decentă. De fapt e amuzant pentru cine citeşte asta, nu pentru mine. Un mic plus ar fi fauna surprinzător de bogată pe care ai ocazia s-o admiri. Sau s-o ocoleşti în ultimul moment cu maşina când îţi taie calea.

Apar frecvent fazani, ulii, şoimi, diverse rozătoare şi gângănii, berze, iepuri, ba chiar şi căprioare am văzut odată. Normal că prinde bine o astfel de “întâlnire”, pentru că de porumbei, vrăbii şi maidanezi s-a săturat toată lumea! Partea naşpa e că momentele în care vezi animăluţele nu sunt chiar cele în care ai şi un aparat foto la îndemână, pentru că locurile predilecte unde apar sunt fie şoseaua, fie câmpul din spatele fabricii, unde are geamuri apropiate doar hala de producţie.

Luni, însă, am avut şi baftă, şi aparatul foto la mine în hală. Am nimerit 2-3 păsări gri care profitau de naivitatea broaştelor scoase la plimbare de ploaia recentă. Frumoase păsări, n-am ce zice, dar habar n-aveam ce erau, m-am limitat doar la “shoot now, ask later”. Mai trâziu, Wiki mi-a spus că sunt stârci cenuşii, iar eu am dedus că veneau din ţările calde şi făceau doar o pauză în drum spre locuri mai răcoroase. Nu-s grozave pozele, dar se vede ce înseamnă ieşirea din cotidian la minunatul meu loc de muncă.

Halind o broască

Aterizare