Dacă aş putea să fug în fiecare weekend din oraş, aşa cum am făcut-o săptămâna trecută, cred ca micile căcaturi zilnice, precum traficul sau mizeria, mi s-ar părea… şi mai de căcat într-o ţară cu aşa mult potenţial, dar cu oameni posaci şi nepăsători.

Revenim: am fost la Geoagiu Băi. Mădă are un unchi acolo, care are, printre altele, şi o livadă de pruni ce trebuie debarasaţi de fructe în fiecare toamnă. Aşa că ea (Mădă, nu livada) a stat tot weekend-ul în vizită acolo, ca să ajute împreună cu părinţii ei. Eu m-am înfiinţat duminică pe la prânz pe o căldură mai degrabă de iulie, decât de mid-september.

Staţiunea arată bine, spre sincera-mi surprindere. Hoteluri renovate, viluţe, pensiuni, terase. Ştrandul pare curat, dar din păcate nu am apucat să fac baie. În schimb ne-am plimbat pe străduţe, prin pădure şi la băile romane. Habar n-aveam de ele, dar sunt vestigii foarte bine păstrate.

Apoi, ca să obosesc definitiv, Mădă m-a dus la cascadă. Nici de asta n-aveam habar! Dar e frumoasă şi abundă de vegetaţie cu “look” tropical. Dacă nu mirosea aşa tare a ape termale, chiar puteai să te imaginezi într-o ţară tropicală. Căldură şi umezeală era.

From Geoagiu, Băi!

Am uitat să vă spun când am fost ultima dată la Geoagiu:

Seara: maşină şi direcţia Timişoara. A urmat o săptămână liniştită, cu Mădă all day la mine şi Plai pe weekend.

Total nou: 64912 km.

Na c-am mai bifat un festival cu Mădă. De data asta, Plai din Timişoara.

Organizat în locaţia inedită din Muzeul Satului, festivalul cred că se doreşte a fi o alternativă la manifestările zgomotoase şi presărate din belşug cu pahare din plastic. E un eveniment mai mult cultural-artistic, decât muzical, dar tot la concertele din fiecare seară s-a înghesuit lumea.

Ziua 1

Am ajuns, cu Diana, Andrei, Mihai şi Ţeţe, imediat după ce începuseră să presteze cehii de la Alvik un jazz light şi chiar ritmat, pe alocuri. Solista mulatră e “condimentul” formaţiei, atât cu vocea, cât şi cu atmosfera. Foarte veselă şi vorbăreaţă, a povestit între piese cu lumea şi a încercat – cam degeaba – să învioreze publicul. Sound-ul formaţiei mi-a plăcut, dar, ca pe parcursul întregului festival, s-a simţit numărul mic de participanţi.

Sau “Colegii mei vs Microundele”

La lucru avem câte o bucătărie la fiecare etaj al clădirii. Cu frigider, chiuvetă, maşină de spălat vase, cuptor cu microunde, mese, scaune, rafturi, dozator de apă şi geamuri. Cu jaluzele verticale.

Unii colegi nu au cuptor cu microunde acasă, şi acest fapt nu e deloc o ruşine. Şi nici nu mă aşteptam să ştie cum se foloseşte. Dar suntem o companie automotive, adică ingineri care, dacă nu au studiat la un moment dat teoria undelor (hai să zicem că s-ar putea să nu fi avut cursul), ar trebui să aibe măcar “simţul” proverbial al inginerului. Dar:

Azi la masă, un coleg şi-a introdus pacheţelul de mâncare în cuptor şi l-a pornit. La scurt timp am avut parte de scântei şi efecte sonore. Colegul se uita impasibil prin gemuleţ. Noi am sărit să apăsăm pe stop. Când am deschis uşiţa, din norul de fum am zărit prima dată o pungă în proces de topire, apoi un şerveţel arzând mocnit în interiorul ei. Acelaşi coleg a găsit soluţia: a suflat în şerveţelul care mocnea. Aşa că a ars mai departe. Până la urmă totul a fost OK… până şi-a scos respectivul sandwichurile din ambalajul sus-menţionat. Stupoare! Erau învelite în folie de aluminiu! Deci de aia am avut artificii… Ca să nu insist asupra mirosului deosebit care se răspândea prin bucătărie.

Am mai păţit ceva asemănător acu’ vreo juma de an, dar de data asta cu domişoara “front desk manager” care a vrut să-şi încălzească ciorba în acelaşi cuptor. Recipientul pentru ciorbă: borcan de 400ml cu capac de aluminiu, înşurubat strrrrâns ca pentru borcanele de gem. Am oprit-o la timp, altfel exploda mai ceva ca la Brainiac.