Aşadar, în ordinea cronologică:

Gărâna Jazz Festival,  sâmbătă, 18.07. Ne-am dus cu Anda şi Nelu, via Văliug. Planul era să plecăm suficient de devreme din TM ca să apucăm o baie şi un grătărel pe lac la Văliug, apoi să ajungem în Gărâna cam când începe muzica. ERR… WRONG! În primul şi-n primul rând, am plecat cu mai mult de 1h întârziere din cauza lui je, care, ca un pulete de liceu, a băut 3 beri şi un rom cu cola în seara precedentă, şi a borât toată noaptea. Sincer, îi suspectez pe ăia de la Ursus de bere cu chimicale, şi pe ăia din birtu’ subteran Taine, de ventilaţie inexistentă. Dar astea sunt scuze-pateu, esenţial rămân stomacul meu pungă şi realele dificultăţi de a sta pe picioare sâmbătă dimineaţa.

În fine, ajungem la Văliug, călcăm în picioare şi cauciucuri masele de cocoalari, găsim un loc de parcare la dracu’ pe undeva, ne aşezăm pe un ponton cu restaurant şi loc de baie, aprindem o ţigară, comandăm păpică şi beuturi, mai fumăm o ţigară, comandăm păpică, … wtf dude?! Da, în momentul ăsta ar fi trebuit să ne ridicăm, atunci când, după juma’ de oră a venit vaca aia să ne refacă comandă, că pasă-mi-te au pierdut prima variantă prin bucătărie. Booon, mai fumăm. După vreo oră vine vaca: “Ştiţi ciorba de văcuţă comandată de Dvs. acum se face. Vă mai sevesc cu ceva până atunci?”. Cum pula mea nu ne-ai zis de la început, gândesc, dar zicem cu toţii: “OK, aduceţi doar felul 2″. Şi mai aprind o ţigară. Mi-era deja foame, începusem să-mi revin şi nici nu făcusem încă baie!!! După vreo oră şi 40 întrebăm: bun, cum stăm cu felul 2? Vaca cică “acum l-au pus pe grătar”. DE-ACU’ 4J DE MINUTE?!???!?! MUE MAH! Plecăm nervoşi la baie şi, trecând pe lângă bucătărie, Mădă aude: “Nu le mai pune pe grătar că ăştia pleaca”. Tot ea a fost cea care, după 15 minute de stat acolo, a zis că nu-i de stat. Restecp!

Apucăm să ne bălăcim într-un final şi, înfometaţi, urcăm la Gărâna. Unde, sürpriză, toate pensiunile au stand jos în poiană, la festival, şi nu mai servesc păpică ÎN pensiunea propriu-zisă! Batem străduţa principală cu morţii şi răniţii-ntre dinţi şi cristoşii la-ndemână, poate-poate dăm peste cineva care mai găteşte în sat, şi reuşim după -din fericire- puţină căutare. Mâncarea e exact ca la mama acasă, exact mai exact ca mâncarea de duminică, când eventual trec şi rudele în vizită. Ciorbă acră şi cu mulă carne şi legume, şniţele de vită uşor uleioase, pireu şi salată de varză. Miam! Să purcedem spre festival!

Bonus: Un apus din alt weekend că era deja prea mult text

Am ratat cam tot Platonic Band, dar am auzit practic întreg recitalul din sat, pentru că scena e orientată în direcţia aia. A sunat fain, din câte îmi dau seama. Dar noi am ales ziua asta “pentru chitaristu’ ăla american, dacă tot mergem până acolo”. Nu puteam sta decât o zi, din motive pecuniare. Ignorant fiind (adică ascultător ocazional de jazz, nu cunoscător de biografii şi istorioare cu şi despre interpreţi), nu auzisem de vedeta anunţată a festivalului, John Abercrombie, până acum. Nici tatăl unui prieten, de meserie chitarist de jazz, londonez de zeci de ani, cunoscător al scenei, nu prea auzise. Dar nu contează, show-ul a fost de o rară calitate. John al nostru, împreună cu mai tinerii acompaniatori la tobe şi contrabas, au prestat vreo 2h un jazz “de la mama lui”, fără voce, tehnic, liniştit, ritmat, curat şi relaxant. Mi-au plăcut foarte mult!

Ca bis la bis-ul lor, a venit furtuna, chiar când au terminat să cânte! Anunţată de vreo jumătate de oră de fulgerele din zare, ruperea de nori a risipit instantaneu toată populaţia de le festival. Atâta ploaie nu am mai văzut de ani de zile, cu vânt foarte puternic, fulgere babane şi tunetele de rigoare. Noi am avut noroc să ne adăpostim într-un cort solid şi etanş a unor dudettes anglofone care vindeau tricouri, hamace, alte mărunţişuri şi ceai cald. Mersi de găzduire! Scăpaţi uscaţi după două ore de izolare în cort, ne-am hotărât să ne întoarcem la TM, că oricum planul era să revenim după concerte. Poiana era îmbibată cu sute de milioarde hectolitri de apă, era greu şă păşeşti în siguranţă, iar repunerea în funcţiune a sculelor de făcut muzică ar fi durat nedefinit de mult. Aşa că am încheiat atunci aventura gărâneză de weekend.

Trecem la Festivalul Peninsula, 24-26 iulie. Era şi pe 23, dar nu ne-am putut lua mai multe zile libere. Vineri a fost cocălărime la greu! Motivul: Tiesto. Acum nu ştiu cum arată un set Tiesto la Ibiza, de exemplu, dar publicul care s-a adunat aici lasă multe de dorit. Şi glumit! Am văzut colecţia toamnă iarnă de tricouri cu sclipici de puta madre, cu Italia, cu burtă D&G, am putut intui următoarele trenduri de lanţuri dă haur şi blugi rupţi, maieuaşe pă piele solarizată sau săndăluţe cu toc de 15 prin praf, pământ şi noroi. Dar mă opresc aici, îmi place să cred că nu-s judgemental :)

Am mai văzut Vama (gay!), Neo (prea electro pentru gustul meu), Sarmalele reci (decent; nu sunt fan, dar au sunat bine), Ultimul rând (punkrock pretty cool), Balkan Fanatik (un fel de Zdob şi Zdub ungureşti, dar mai sk şi mai hardcore, foarte mişto şi recomandabil!), Gojira (foarte minimal sau cum i-o spune genului, dar sună fain) şi, fireşte, Tiesto. Un DJ olandez din top 5 mondial, foarte priceput, de altfel, dar cu un public românesc precum cel descris mai sus. N-am stat la tot set-ul, dar mie mi-a plăcut (a remixat inclusiv Coldplay sau Killers). Mai ascult în maşină muzică de-a lui şi chiar eram curios să văd live ce face. A fost OK, dar am plecat repede acasă, să nu nimerim pe-acolo printre ghiolbani beţi.

Sâmbătă am avut/văzut: OCS şi Iris (nimic notabil), Richard Dorfmeister şi un MC zvăpăiat (techno old-school) şi o serie de formaţii româneşti, maghiare sau austriece care nu prea mi-au plăcut. Atracţiile serii au fost Primal Scream şi Nine Inch Nails. Primii, scoţieni de origine, sunt cam zgârciţi şi cu muzica. Deşi numele lor sugerează rock sălbatic, ei sunt de fapt cam lălăiţi, iar solistul nu arată nici pe departe cum te-ai aştepta de la un front-man al formaţiei cu un astfel de nume. Ştiam asta din videoclipurile văzute de-a lungul timpului şi mi s-a confirmat şi live. Au încheiat seara (pentru noi, că n-am stat la DJ-seturile din noapte), NIN. Nici de ei nu-mi place în mod deosebit, dar pe scenă sunt foarte buni. Mi-a plăcut show-ul (poate cu prea multă lumină – v. poza), sunetul a fost foarte bune, rock bun de tot. Dar tot n-o să-mi cumpăr vreun CD de-al lor.

Ultima zi a adus de fapt motivul pentru care am venit la festival: The Prodigy! După câteva ratări spectaculoase în ţară şi la unguri, am reuşit amândoi să-i vedem, într-un final! Până la ei am mai văzut Viţa, Timpuri Noi, Freestylers şi Tankcsapda (un fel de Green Day unguresc şi mai rockuitor, mijto chiar) care toţi au cântat bine, numai că noi eram nerebdători să vedem Prodigy! Şi i-am văzut. A fost pizdă.

From Festivalul Peninsula

Total: 78103 km

Constatam nu demult că blogul ăsta nu a fost niciodată cu mult mai mult decât unul de călătorii şi poze. Ceea ce nu e rău, pentru că asta am şi vrut iniţial: să dau paste unei poveşti gata scrise atunci când mă întreabă lumea “Bă, cum a fost acolo?”. Dar ca să ajung “acolo”, trebuie să am bani. Timp îmi fac, dar bani trebuie şi dacă mergi cu naşu’ pe personal.

Partea tristă e că pişatu’ ăsta de criză chiar ne-a afectat. De fapt mai mult pe Mădă, că eu am avut chiar o mărire prin ianuarie, dar ea lucrează pe gratis de 6 luni de când e în Timişoara. A încasat doar 300 lei şi 150 euro, şi nu pot să spun că a frecat menta! Drept urmare, întreţinerea, facturile, mâncarea, micile şi marile retuşuri la apartament (inclusiv centrala ce stă să vină), banii de ţigări şi băutură, de benzină, de căcaturi utile prin casă la care nu te-ai gândit vreodată că ar trebui să le cumperi, dar le simţi nevoia când lipsesc, toate astea şi diverse alte cheltuieli neprevăzute ne-au înghiţit şi ultimul leuţ pus de-o parte, baş c-am mai luat câteva zeci de milioane “împrumut” de la ai noştri, pentru electrocasnice, sau pur şi simplu să plătim facturile scadente.

Anul trecut pe vremea asta nu credeam c-o să mă plâng de bani. Stăteam la ai mei, mâncam cu ei, dar cheltuiam doar din salariu şi îmi ajungea să mă simt bine. Mi-am cumpărat din banii mei şi comp nou sau tv, îmi plăteam mobilul, benzina, ieşeam în oraş sau plecam prin excursii, mergeam la Mădă cât de des apucam. Acum am făcut alegerea logică şi fericită de-a ne muta împreună, şi e foarte mişto! Doar că devine deprimant când ajungem să mâncăm fiecare cină tot la ai mei, să împrumutăm bani pentru facturi, să rămânem peste weekend în casă.

Totuşi, avem un sistem foarte interesant de priorităţi: nu renunţăm la tot ce ne place. Continuăm şă ieşim la beri, chiar dacă mai rar, mai mergem la festivaluri, chiar dacă nu la toate la care ne-am propus, facem câte o excursie, chiar dacă nu am profitat de toate reducerile şi ofertele peste care am dat. N-a fost greu să procedăm aşa; un calcul simplu ne arată oricând verde-n faţă că nu avem de departe resursele necesare pentru a renova şi mobila apartamentul complet, pe gustul nostru (poate nici motivaţia, având constant în minte şi varianta ţărilor mai calde, dar asta e altă poveste), aşa că am ales operaţiunile urgente şi am încercat să le rezolvăm pe alea, ca să ne putem organiza cât de cât cheltuielile. Nu a ieşit chiar cum am estimat, dovada că de vreo 3 luni suntem pennyless deja la o săptămână după ce-mi intră salariul, dar am rezolvat, în mare, treburile urgente din casă.

Dacă terminăm cu centrala până în seprembrie şi cumpărăm un frigider nou, mă declar mulţumit. Tot ce-am modificat sau înnoit a fost pe criteriul financiar Ce economii pot să fac dacă iau un din ăsta nou? Simplu: întreţinere mai mică de la centrală şi izolarea dormitorului, energie mai ieftină cu aparatură nouă, confort în plus cu patul nou, şi restul de briz-brizuri musai-necesare. În rest, am terminat-o cu cheltuielile pe 2009! Mai la toamnă mă pun să zugrăvesc dormitorul (momentan e la amorsă, după izolare) şi schimbăm tot aici prizele, lustra şi întrerupătorul. ATÂT! Apoi aştept să mă împiedic pe stradă de un sac cu galbeni.

Aşa că planul nostru de criză e oarecum în grafic. Doar că nu avem bani. Şi ieşim la beri sau concerte. Săptămâna trecută la Peninsula* şi acu’ două, o zi la Gărâna Jazz**. Nu pot să stau în casă forevăr doar ca să pun 50 de le de-o parte! Nu pot! Altfel te întorci luni la lucru după un weekend în care te-ai simţit bine. Iţi vine să-ţi bagi mai puţin pula-n ea de situaţie căcăcioasă, rămâi optimist şi aştepţi mai calm luna care se termină totuşi cu bani la tine în buzunar. Va fi mai bine, nici nu-mi fac griji! Or să treacă lunile astea, poate anul, dar o sa avem şi noi banii noştri. PLus că suntem norocoşi: avem viaţă socială, nu stăm în chirie, avem maşină (în rate, ce-i drept), e bine. De fapt, par chiar ipocrit că mă plâng acum, dar e prima dată când păţesc în mod repetat să nu am nici bani de pâine în casă, şi datorii serioase, aşa că am tot dreptul să mă panichez. Dar mă obişnuiesc şi nu spun la nimeni. Trece şi se rezolvă, optimist am fost tot timpul!

* şi ** le voi povesti în postul următor, că ăsta deja se-ntinde!