Azi la birou. Furtună afară, plictiseală dureroasă înăuntru, vântul huruie prin toate crăpăturile clădirii, ploaia pică deja din lateral şi mânjeşte geamurile de sub streaşină până jos.
Blackened roar massive roar fills the crumbling sky
Shattered goal fills his soul with…
Unrelated: Sunt la a 3-a tentativă de postare a textului de mai jos! Se pare că versiunea antică de WP de pe runzu era deja mai mult decât uzată, pur şi simplu nu mai puteam salva sau edita post-uri. Aşa că Dookie a făcut un mic upgrade şi iată-mă din nou on air să vă spun de data asta despre sălbăticiuni. Şi acum voi încerca să-mi amintesc ce-am scris ieri, pentru că părea inteligent şi uşor amuzant.
Amuzant e că lucrez undeva la marginea oraşului, în câmp, departe de orice posibilitate de-a lua prânzul în oraş, sau chiar de-a face o pauză de cafea decentă. De fapt e amuzant pentru cine citeşte asta, nu pentru mine. Un mic plus ar fi fauna surprinzător de bogată pe care ai ocazia s-o admiri. Sau s-o ocoleşti în ultimul moment cu maşina când îţi taie calea.
Apar frecvent fazani, ulii, şoimi, diverse rozătoare şi gângănii, berze, iepuri, ba chiar şi căprioare am văzut odată. Normal că prinde bine o astfel de “întâlnire”, pentru că de porumbei, vrăbii şi maidanezi s-a săturat toată lumea! Partea naşpa e că momentele în care vezi animăluţele nu sunt chiar cele în care ai şi un aparat foto la îndemână, pentru că locurile predilecte unde apar sunt fie şoseaua, fie câmpul din spatele fabricii, unde are geamuri apropiate doar hala de producţie.
Luni, însă, am avut şi baftă, şi aparatul foto la mine în hală. Am nimerit 2-3 păsări gri care profitau de naivitatea broaştelor scoase la plimbare de ploaia recentă. Frumoase păsări, n-am ce zice, dar habar n-aveam ce erau, m-am limitat doar la “shoot now, ask later”. Mai trâziu, Wiki mi-a spus că sunt stârci cenuşii, iar eu am dedus că veneau din ţările calde şi făceau doar o pauză în drum spre locuri mai răcoroase. Nu-s grozave pozele, dar se vede ce înseamnă ieşirea din cotidian la minunatul meu loc de muncă.
Halind o broască
Aterizare
Pauză de ţigară acu’ 5 minute, cu colegii de birou. Se fumează afară, frig, ninsoare viscolită, miros acut de fum pe haine. În timp ce ne zgribuleam ca oile în jurul scrumierei, îl abordează tipa de la poartă (Front Desk Manageriţa, por favor! :-j ) pe un coleg:
- Vii, te rog, să te întreb ceva?
Noi ne dăm coate şi zâmbim cu subînţeles, ăsta face un pas spre ea şi:
- Da, ce-i?
- Auzi, cam câţi chilometri sînt până-n Italia?
Noi devenim brusc serioşi şi atenţi. Colegul, cu o faţă de până-unde-şi-de-ce?:
- … ă nu ştiu… (şi zice un număr la nimereală, nu am fost atenţi, urmăream cu toţii “concentrarea” de pe faţa ei, în timp ce continua)
- Păi mi-ar ajunge un plin de benzină şi un plin de gaz?
Eu am pufnit în râs şi m-am întors cu spatele la scenetă, colegii aşijderea. Ca să ce? ne întrebam deja. Cel interogat se abţinea eroic:
- … ă acum depinde ce maşină ai, unde vrei să…
- [cu o privire triumfătoare pe meclă] Cielo!
Mi-am stins ţigara şi am intrat înapoi la căldurică râzând cu poftă. O duduie cucereşte Italia cu o canistră de benzol şi una de GPL!
Nu că m-ar sau v-ar interesa, poate şi pentru că nu se vinde încă în România, dar câştigătoarea competiţiei organizate de cele mai mari reviste auto din EU este Opel Insignia. De ce vă inoportunez cu informaţia asta?
Pentru că echipa în care lucrez se ocupă, printre altele, şi de asamblarea şi testarea finală a ”ceasurilor” şi display-urilor central ale acestei minunate maşini, eu având treabă la bord, în mare. Aşa că, următoarea bere pe care o voi consuma, va fi pentru Insignia. Şi următoarea-următoarea, pentru Opel, ca să nu se dea la fund împreună cu concernul mamă, gigantul cu patroni lacomi – GM.
Ori blogul meu este foarte popular printre ITiştii de aici, ori pur şi simplu tinerii se joacă după bunul plac cu drepturile de acces. Azi văd că merge site-ul. Să vedem cum evoluează disputa…
De azi nu mai am acces de la lucru pe cocalari.com! Probabil băieţaşii de la IT s-or fi simţit/regăsit.
Dar la problemele pe care le-am avut de-a lungul timpului cu ei (acces în reţea, soluţionări tardive sau incomplete ale problemelor, crack-uri, erori de logon, etc.), nici nu mă mir că ei consideră un asemenea site dăunător capacităţii de muncă. În altă ordine de idei, blogger.com e blocat, dar user.blogger.com pot fi accesate într-o veselie. Noroc că youtube e la liber! I rest my case…
De câteva lucruri m-am convins: IT-isul model consideră că firma stă în picioare exclusiv datorită mărinimiei sale. Este egocentric, nu are partener de viaţă de mult timp, nu cunoaşte realitatea din firma unde lucrează, încercând să-şi impună ideile de care doar Dijkstra ar fi mândru, face multă labă.
Sau “Colegii mei vs Microundele”
La lucru avem câte o bucătărie la fiecare etaj al clădirii. Cu frigider, chiuvetă, maşină de spălat vase, cuptor cu microunde, mese, scaune, rafturi, dozator de apă şi geamuri. Cu jaluzele verticale.
Unii colegi nu au cuptor cu microunde acasă, şi acest fapt nu e deloc o ruşine. Şi nici nu mă aşteptam să ştie cum se foloseşte. Dar suntem o companie automotive, adică ingineri care, dacă nu au studiat la un moment dat teoria undelor (hai să zicem că s-ar putea să nu fi avut cursul), ar trebui să aibe măcar “simţul” proverbial al inginerului. Dar:
Azi la masă, un coleg şi-a introdus pacheţelul de mâncare în cuptor şi l-a pornit. La scurt timp am avut parte de scântei şi efecte sonore. Colegul se uita impasibil prin gemuleţ. Noi am sărit să apăsăm pe stop. Când am deschis uşiţa, din norul de fum am zărit prima dată o pungă în proces de topire, apoi un şerveţel arzând mocnit în interiorul ei. Acelaşi coleg a găsit soluţia: a suflat în şerveţelul care mocnea. Aşa că a ars mai departe. Până la urmă totul a fost OK… până şi-a scos respectivul sandwichurile din ambalajul sus-menţionat. Stupoare! Erau învelite în folie de aluminiu! Deci de aia am avut artificii… Ca să nu insist asupra mirosului deosebit care se răspândea prin bucătărie.
Am mai păţit ceva asemănător acu’ vreo juma de an, dar de data asta cu domişoara “front desk manager” care a vrut să-şi încălzească ciorba în acelaşi cuptor. Recipientul pentru ciorbă: borcan de 400ml cu capac de aluminiu, înşurubat strrrrâns ca pentru borcanele de gem. Am oprit-o la timp, altfel exploda mai ceva ca la Brainiac.
e la 4 zile de ziua mea, dar la 1 an de când lucrez la fostul VDO, actualul Conti (trebuia să găsesc un intro pt post-ul ăsta întârziat). Şi am “sărbătorit” săptămâna trecută cu o nouă super-delegaţie în Germania. Adică ~750km de drumuri la majoritatea furnizorilor pentru următoarele proiecte. A fost foarte obositor, dar totuşi fain. Albert, colegul din Germania, s-a mai abătut un pic din drum să ne arate şi câte-o staţiune sau mănăstire, vremea a fost bună şi nu aşa călduroasă ca acasă.
Marţi am fost la ultima zi de bâlci (adică “Festivalul verii”) în Aschaffenburg. Fiind chicken din fire, nu m-am dat decât pe roată şi am jucat la o tombolă. Rollercoaster şi alte drăcii de genul nu gust. Dar am câştigat un discolight-breloc ca premiu de consolare la tombolă, şi am refuzat să intrăm la horrorshow ca să vedem “femeia vie care trăieşte fără cap” şi încă vreo 2 ciudăţenii. Artificiile de la final au fost excelente!
Şi-am prins finala Euro2008 la nemţi acasă iar Albert ne-a dus la un cort de bere cu terasă, unde vreo 500 de nemţi sperau să ajungă iar campioni europeni. N-a fost să fie, dar sunt foarte buni pierzători, considerând că locul 3 de la mondiale, împreună cu locul 2 de acum sunt adevărate performanţe.
Mai naşpa a fost joi, în Frankfurt pe aeroport, la întoarcere. Onor firma Carpatair a considerat de cuviinţă să lase un avion întreg să aştepte după 4 pasageri din Stuttgart, a căror legătură probabil n-au fost în stare s-o onoreze tot ei (Carpat) la timp. Aşă că am avut două ore jumate întârziere, sufiecient de mult încât să-mi ţâţâie curul că pierd trenul spre Bucureşti, pentru a ajunge a 2a zi la Bestfest. Şi despre astea, în următorul post…
Total nou: 57425 km.
Na c-am fost şi eu pt prima dată într-o excurie de genul ăsta. Vreo 4j de colegi (aproape tot departamentul) ne-am îmbarcat joi după-masa în cel mai lent autocar ever şi am pornit spre Şuncuiuş, jud. Bihor. Prima seară a fost dedicată continuării activităţii sociale începute de pe autocar, adică băutului. Eu am abandonat lamentabil imediat după cină şi am dormit ca un copil până dimineaţa.
Vineri a fost zi plină, dedictă programului în aer liber. Iniţial credeam că voi avea de-a face cu o mare lăbăreală, un mix de joculeţe gay şi teme trase de păr. Aveam să fiu contrazis de programul dus la extrem de organizatori. Ne-am obişnuit cu toţii repede cu ploaia destul de deasă şi enervantă; de fapt am şi uitat de ea imediat ce am început să interpretăm “indiciile” pentru traseu. Întreg programul a fost de fapt structurat ca un quest: fiecare echipă trebuia să se orienteze pe harta zonei pentru a interpreta bileţele răzleţe gen: “Caută castelul unde începe povestea” sau “Drumul vă poartă peste…”.
Ne-am pierdut de câteva ori, sub privirile amuzate ale trainerului care ne-a însoţit, am trecut de prea mult ori un pod foarte şubred, ne-am băgat prin peşteri, ne-am udat până-n cur, ne-am făcut vânătăi de la paintball, dar a fost foarte mişto. Am reuşit, în ciuda fricii de înălţime, să mă dau cu tiroliana şi să cobor în rapel, dar nu am putut să mă strecor prin cele mai strâmte tuneluri din peşteri. Sunt şi claustrofob. Dar am mărşăluit toată ziua prin ploaie şi pe poteci înguste, am alunecat în râu şi nu mi-a păsat, deci sunt mulţumit de mine :D
Nu mai contează că vineri seara am băut şi sâmbătă mai că dormeam la training-ul de managementul conflictelor, sau că vremea a fost prea naşpa ca să facem baie ziua în piscina hotelului. Mi-a plăcut excursia, am făcut 2 lucruri pe care, în mod normal, nu le-aş fi încercat şi m-am întors un pic mai încrezător în je decât înainte.
Bonus: Coarda pentru tiroliană era întinsă peste o râpă şi avea plecarea de la vreo 40m înălţime, lungimea de vreo 70m şi sosirea cu vreo 10m mai jos. Poate nu pare mult, dar când eşti în ham şi ajungi la marginea (mini)prăpastiei, îţi vine să te dai cu curul de pământ. Ceea ce am şi făcut la propriu, din reflex. Apoi m-am aruncat direct în gol într-un fel de acţiune tip fie ce-o fi, şi am traversat valea înjurând în gura mare, adrenalina fiind de vină pentru reacţia asta.
Alţi 480 km + vreo 15 pe jos => Total nou: 53481 km
[13:46] miţul: ba
[13:46] miţul: sunt atat de obosit de deja delirez
[13:46] miţul: ma pisam mai inainte si mi-a trecut prin cap sa ma cac in pisoar
[13:46] miţul: adica, cum ar reactiona colegii
[13:46] miţul: daca ar gasi un alexandru in pisoar?
[13:46] miţul: 
[13:46] mihi: 
)
[13:46] mihi: excelent
[13:47] mihi: pai uite, sapt trecuta s-a cacat unu la dusuri in camin la mada
[13:47] mihi: si s-au mobilizat astia de pe palier sa-l gaseasca si sa-l bata
[13:48] miţul: )
[13:48] miţul: nu stiu daca m-ar bate dar precis ar trebui sa-mi caut de lucru
[13:48] miţul: anyway
[13:48] miţul: uite asa arata pisoarele aici
[13:48] miţul: si sunt joase, putin peste genunchi
[13:48] miţul: nu ca la idiotul de ghitza sa trebuiasca sa ma ridic pe varfuri
[13:48] miţul: pai cum sa nu-ti vina sa te caci in ele?
[13:48] miţul: mai is si mari ca dracu btw
[13:49] mihi: )
[13:50] mihi: rad ca ma gandesc ca esti singur noaptea la lucru si cauti poze pe net cu pisoare
[13:50] miţul: )
[13:50] miţul: e cam de ras
[13:50] miţul: de fapt acum rad si eu
[13:50] miţul:
[13:50] miţul: tare ar fi fost sa merg sa-i fac o poza si sa ti-o trimit
[13:50] miţul: aia ar fi fost chiar culmea
[13:50] miţul: nu imposibil, doar culmea
[13:50] mihi: pai plm, e ca si cum m-as duce eu sa ma pis si imediat cum ma asej la birou: google images “mondial lugoj”
[13:51] miţul: )
[13:51] mihi: nu culmea, funnier
[13:51] mihi: :d
[13:51] miţul: vroiam sa exemplific doar
[13:51] miţul: nu, funnier era daca s-ar fi lafait si alexandru in el in poza
[13:52] mihi: precum poza de pe runzu 
[13:52] miţul: e interesant cum vin ideile astea
[13:53] mihi: interesant e ca idei geniale vin cand te caci
[13:53] mihi: iar idei despre cacat, cand te pisi
* miţul era la T-6 ore, on nightshift.
